Relaţiile româno-române sau moştenirea unui act istoric

Relaţiile româno-române sau moştenirea unui act istoric

La 27 martie 1918, organul legislativ din Basarabia – Sfatul Ţării – vota unirea acestei îndurerate provincii româneşti cu regatul România. Acesta era un act istoric care readucea acest teritoriu în spaţiul etno-cultural românesc, după o “absenţă” de mai bine de un secol. O provincie necăjită şi complexată care a fost supusă unui adevărat etnocid în cadrul Imperiului Rus, Basarabia, din păcate, nu a beneficiat de cel mai “frăţesc” tratament în noua entitate politică. În perioada interbelică, Basarabia a fost cea mai prost administrată provincie din toată Europa, iar Consiliul Coroanei s-a grăbit să satisfacă prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov în iunie 1940. Cedarea atât de uşoară a unei mari părţi din teritoriul ţării (să se fi tras măcar un foc de armă!), nemaiîntâlnită în politica internaţională, urmată de oportunitatea ratată (adevărat cu concursul Rusiei şi a altor jucători geostrategici) odată cu implozia Uniunii Sovietice şi destrămarea blocului socialist suscită o întrebare fundamentală – ce sărbătorim la 27 martie? La 90 de ani de la marele eveniment, încercăm să surprindem “moştenirea” acestuia prin prisma relaţiilor româno-române la început de mileniu, fără pretenţia de a cuprinde aceste relaţii în ansamblul lor.

Raportul politico-juridic

România a fost prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, la doar câteva ore după declararea acesteia la 27 august 1991. Au urmat stabilirea de relaţii diplomatice şi o perioadă de euforie exprimată în vizite reciproce a oficialităţilor de pe ambele maluri ale Prutului, “poduri de flori”, cântece, dansuri şi iluzii reapărute în cercuri intelectuale. Nu ştim ce însemna la acel moment sintagma lansată de preşedintele român Ion Iliescu de “cele două state româneşti”, dar ştim în schimb ce însemna îndemnul omologului moldovean Mircea Snegur “să ne ţinem de neamuri”. Aceasta însemna o evoluţie paralelă a celor două maluri ale Prutului. Iar acţiunile Rusiei în regiune şi (in)acţiunile puterilor occidentale au accentuat şi mai mult “răceala de familie” care a urmat. Probabil s-a ratat o şansă!

După încheierea acestei “perioade romantice”, cum o numea un politician de la Chişinău, începând cu anul 1994 au urmat patru ani de guvernare agrar-democratică în care relaţiile dintre Bucureşti şi Chişinău vor suferi o deteriorare substanţială. Doar o dată cu instaurarea guvernelor ADR, din 1998, se va produce o încălzire care nu a ajuns până la dezgheţ, poate şi din cauza că a fost de scurtă durată. Victoria zdrobitoare a comuniştilor la alegerile parlamentare din 2001 şi crearea guvernului comunist Tarlev au pus capăt speranţelor unei noi apropieri dintre cele două maluri ale Prutului. Spectacolul a început în 2001, odată cu declaraţiile ministrului justiţiei de atunci, Ion Morei, făcute la Strasbourg prin care acesta acuza România de expansionism, prin intermediul Mitropoliei Basarabiei. Au urmat acuzări de susţinere a protestelor anticomuniste din 2002 de la Chişinău şi declararea ataşatului militar român persona non grata. După o scurtă perioadă de încălzire din 2005, întreţinută de întâlnirile dintre T.Băsescu şi V.Voronin, a urmat isteria tot mai accentuată a celuia din urmă. Isterie exprimată în acuzaţii, expulzări şi tot soiul de potlogării antiromâneşti cultivate cu migală în laboratoarele sovietice. Nici la Bucureşti, de altfel, nu s-au succedat, de fiecare dată, doar cele mai filo-basarabene guvernări. Pe de altă parte, România a întreţinut relaţii şi a „ajutat material”, unele partide aşa-zise de dreapta şi unioniste, cu finanţele venite pentru o parte din mass-media. Lucruri plauzibile şi recomandabile într-o lume machiavelică. Problema este că aceste finanţări au fost fie adresate nu acelor oameni care meritau (nu neapărat din cauza Guvernului român), fie erau derizorii. De regulă îmbinau (îmbină) ambele afirmaţii. Ca în 2005 să ajungă în presa de la Bucureşti şi Chişinău informaţii despre aceste finanţări, legate de delapidări de fonduri… Informaţii care au fost intens speculate de către comuniştii moldoveni. Se pare că germanii, la timpul lor, au procedat altfel!

Astăzi nu există un tratat politic de bază între cele două state. Atâta frăţie şi cordialitate în relaţia noastră, că nu am fost capabili să consemnăm aceasta printr-un document oficial. Încă de la începutul anilor 90, România, prin Ministerul Afacerilor Externe, propunea părţii moldoveneşti un „Tratat de fraternitate”, Tratat politic de bază care consemna existenţa a două state româneşti şi, respectiv, relaţia specială dintre cele două entităţi. Textul Tratatului ducea la concluzia, camuflată, că poate exista un viitor comun al celor două state. Textul propus de partea română nu a fost acceptat de peşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur şi nici de ministrul de Externe, Nicolae Ţâu. Oficialii moldoveni urmăreau convenirea unui text standard, cu accent pe consacrarea statalităţii R. Moldova şi integrităţii sale teritoriale. Petru Lucinschi, preşedinte al R. Moldova în perioada 1996-2000, a menţinut această poziţie şi a dezagreat tot atât de mult textul propus de către Bucureşti, iar problema negocierii Tratatului trecea în planul secund al agendei relaţiilor dintre România şi R. Moldova.

Reluarea negocierilor privind acest subiect a avut loc în 1997. În condiţiile în care poziţiile de fond ale celor două părţi erau neschimbate, Bucureştiul a propus o nouă abordare care se inspira din Tratatul de reconciliere istorică dintre Franţa şi Germania, din 1961 şi reprezenta un compromis dintre un „Tratat de fraternitate” şi un Tratat politic „clasic”. Chişinăul a aceptat această abordare, lucru care a contribuit la accelerarea negocierilor. Titlul noului document era de „Tratat de parteneriat privilegiat şi cooperare între România şi Republica Moldova”. Printre prevederile specifice ale noului text sunt de menţionat cele referitoare la sprijinul României pentru soluţionarea diferendului transnistrean, precum şi apropierea R. Moldova de structurile euroatlantice. Tratatul conţinea, de asemenea prevederi referitoare la integrarea economică şi consolidarea spaţiului cultural şi spiritual comun. Teza existenţei a două state independente româneşti nu se mai găsea în noua variantă a textului Tratatului, precum nu era menţionat nici faptul că textul era redactat în limba română. Acestea pentru a nu „contesta” Legea fundamentală a Republicii Moldova. Parafarea Tratatului a avut loc la Chişinău în luna aprilie 2000, în prezenţa lui Bodo Hambach, coordonatorul „Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est”. Nu ştim care a fost rostul prezenţei înaltului diplomat european, dar atunci a indus percepţia obligativităţii semnării documentului de către România ca condiţie a integrării europene. Oricum, pe ultima sută de metri, România a refuzat să semneze Tratatul.

Odată cu venirea Partidului Comuniştilor la putere în Moldova, în frunte cu preşedintele Voronin, s-au schimbat şi variabilele ecuaţiei. Cu prilejul unei reuniuni la nivel înalt, avută loc la Chişinău la 24 ianuarie 2003, partea moldoveană a solicitat începerea negocierilor asupra Tratatului parafat în anul 2000, în scopul îmbunătăţirii textului şi „rezolvării aspectelor sensibile”. Pe parcursul anului 2003 au avut loc întruniri la nivel de experţi, la una dintre ele reprezentanţii Republicii Moldova au surprins prezentând un nou proiect de „Tratat de prietenie şi cooperare între România şi Republica Moldova”, care să înlocuiască textul parafat în anul 2000. Noul proiect conţinea prevederi greu de acceptat pentru România. Pornind de la faptul că titlul Tratatului era altul, în noul text erau excluse referirile la „legăturile privilegiate”, cu rădăcini în trecutul istoric ale celor două ţări, la „comunitatea de limbă şi cultură”, relaţiile bilaterale fiind caracterizate drept „de bună vecinătate, înţelegere şi cooperare”. Astfel, proiectul avea caracterul unui tratat clasic, lipsit de orice elemente care ar putea particulariza relaţia dintre cele două state. Oficialii de la Chişinău propuneau, totodată, menţinerea „limbii moldoveneşti” ca limbă de încheiere a tratatului. Acestea au fost momentele care au făcut ca să nu existe nici până astăzi un Tratat politic între România şi Republica Moldova. Dificultăţi există şi în privinţa semnării unui „Tratat de frontieră” între cele două state. Pentru ultima oară, discuţia despre aceste documente a fost reluată în luna februarie 2008 în Ukraina de către şefii diplomaţiilor celor două state. Evident că România trebuie să aştepte o schimbare în guvernarea de la Chişinău pentru a parafa şi semna documente de o asemenea importanţă, precum şi pentru a stabili un nou cadru al raportului cu Basarabia. Este însă o eventuală schimbare politică la Chişinău suficientă pentru o relaţie firească între cele două maluri ale Prutului?!

Dimensiunea economică

Relaţiile economice, care cresc în intensitate în lumea contemporană, devin un mecanism mult mai important decât orice retorică politică, inclusiv şi în contextul unei „apropieri de popoare”. Cât de mult n-ar critica Voronin România şi ar invoca, pe de altă parte, darea în exploatare a terminalului petrolier de la Giurgiuleşti (ca simbol al sporirii autonomiei energetice moldoveneşti), marele voievod nu a ţinut seama (sau poate nu ştia) că tancherul petrolier ajuns la Giurgiuleşti venea încărcat de la rafinăria românească Petromidia. Aceasta este doar o expresie a sudării unei baze economice pe care să n-o poată destrăma niciun discurs analfabet.

Imediat după dispariţia lagărului socialist, s-a instituit un comerţ la limita legalităţii dintre cele două maluri ale Prutului. Dacă la Bucureşti cineva îşi mai aminteşte, din Moldova se aducea o gamă largă de produse deficitare pe piaţa românească – de la becuri electrice până la usturoi şi fasole. Deşi cu întârziere, guvernele au încercat să faciliteze aceste relaţii prin încheierea la Bucureşti, la 15 februarie 1994, a „Acordului de comerţ liber dintre România şi Republica Moldova”. Se stabileau uşor nişte ţesături comerciale care au suferit mult de pe urma politicului. În 2002, spre exemplu, tensionarea raporturilor politice s-a reflectat negativ şi asupra relaţiilor economice dintre cele două ţări. România a interzis importul de ouă, carne şi tutun din Republica Moldova, motivând că acestea nu ar corespunde standardelor pieţei europene, deşi nici una dintre cele două ţări nu erau membre ale Uniunii Europene. Pierderile pentru producătorii moldoveni, cauzate de această decizie a Bucureştiului, erau considerabile, or, produsele animaliere constituiau aproximativ 15% din totalul exporturilor moldoveneşti în România. Deşi unii experţi au văzut aderarea României la UE ca o continuare a diminuării relaţiilor comerciale dintre cele două state – cauzată de încetarea Acordului de Liber Schimb – comerţul a sporit şi mai mult. Aceasta şi datorită noilor relaţii comerciale ale R. Moldova cu UE. La sfârşitul anului 2007 s-a consemnat un volum al schimburilor comerciale de cca 850 mln $ dintre cele două părţi. Iar ambasadorul României la Chişinău, Filip Teodorescu, declara optimist pentru BBC că anul 2008 va marca trecerea la pragul psihologic al unui volum de schimburi comerciale de 1miliard $ dintre Moldova şi România. România a devenit al doilea partener comercial al Moldovei, după Rusia. Dar aceasta nu poate fi suficient pentru o relaţie „cu pretenţii”. Acest comerţ este, mai întâi de toate, cu un mare deficit pentru Moldova. Deşi acesta permite României să-şi echilibreze, cât de puţin, propriul deficit comercial. Piaţa românească, pe de altă parte, încă rămâne închisă pentru produsele „sensibile” ale exportului moldovenesc. Evident că acum România respectă regulile vamale comune ale Uniunii Europene. Dar a făcut România suficient efort pentru a absorbi, chiar şi împreună cu întreaga Uniune Europeană, măcar o parte a producţiei vinicole moldoveneşti după ce Rusia şi-a închis propria piaţă în 2006? Acesta ar fi fost cel mai mare ajutor acordat Chişinăului, pentru reducerea dependenţei faţă de Rusia. De ce nu şi-a însuşit România, sau UE în ansamblu, o asemenea pârghie de control, mai ales că este vorba de doar 300-350 mln$? Doar se importă băuturi alcoolice din America Latină. Întrebări retorice. Dacă România invocă normele europene, atunci trebuie să fie pregătită a înţelege „normele ruseşti” de care trebuie să ţină cont Chişinăul în orice demers diplomatic. Indiferent de cine va fi la guvernare.

Pe de altă parte, România nu este prezentă economic în Republica Moldova. Investiţiile româneşti în Basarabia sunt în valoare de 30 mln euro, care le plasează pe locul 10. Fără comentarii! Ce declaraţii mai făcea Voronin la adresa României dacă cel puţin jumătate din exportul moldovenesc era absorbit de piaţa românească şi/sau dacă activele deţinute de cetăţenii şi statul român în Moldova erau de cel puţin un miliard de euro?!

Deziluzia socială

Ca şi în cazul oricărei relaţii, este ilustrativă identificarea câştigătorilor şi perdanţilor. Câştigătorii unei asemenea relaţii pot fi doar forţe interne şi externe antinaţionale, dar în nici un caz poporul român! Perdanţii sunt ambele state româneşti care pierd din imagine şi demnitate. Dar cel mai dureros este faptul că de fiecare dată în istorie cel mai mult are de suferit poporul român, în special cel din Basarabia. Ceea ce se pare că nu a fost înţeles niciodată la Bucureşti, pentru a nu aminti de Chişinău sau alte capitale, este faptul că Basarabia este un mare potenţial care nu a fost niciodată valorificat! Basarabia nu este doar un teritoriu românesc. Basarabia este un suflu românesc care are la bază o populaţie demnă, care trebuie cultivată! Statul român, a încercat să aibă o relaţie cu românii din Basarabia, aparte decât cea cu statul moldovenesc. Încă din 1990, tinerii basarabeni beneficiază de burse de studii acordate de către guvernul României, iar unele activităţi cultural-ştiinţifice susţinute de acelaşi guvern în societatea basarabeană vin să completeze acest suport. Cât de suficiente sunt însă aceste demersuri şi care sunt aşteptările basarabenilor?

Basarabenii solicită de la un timp cetăţenie română. Este adevărat că solicitările (cca 800000 de persoane) au crescut în ultima perioadă, când cetăţenia română a devenit un „bilet” de muncă în Uniunea Europeană şi multe dintre aceste solicitări au puţin în comun cu vocaţia spirituală. Să mai presupunem că România nu are interesul ca moldovenii să părăsească în masă Basarabia, altfel ar deveni mai dificil de a-l revendica drept pământ românesc, şi nu ar dori să faciliteze acest proces fericindu-i cu cetăţenia română. Dar oare românii din Basarabia nu ar avea dreptul să beneficieze de aceleaşi libertăţi, inclusiv de deplasare, ca şi românii din România! Sau istoria „i-a condamnat” să rămână mereu ţintuiţi în propria curte şi să se plimbe doar prin spaţiul ex-sovietic! Realitatea este că cei care vor să ajungă la muncă în Europa, oricum ajung. Atâta doar că nu întotdeauna o fac legal. Iar mulţi obţin cetăţenie italiană, spaniolă, britanică mai uşor decât cetăţenie română. De altfel, basarabenii se comportă în occident mai civilizat decât unii cetăţeni români (care pur întâmplător sunt de o altă etnie), informaţie în caz că guvernul român s-ar teme ca nu cumva basarabenii să ştirbească din imaginea europeană a statului. Rusia, ca să vedem încă odată diferenţa, acordă transnistrenilor cetăţenia rusă timp de trei luni de zile! Cum îşi permit unii politicieni de la Bucureşti să propună o loterie pentru solicitanţii de cetăţenie basarabeni, prin care să fie acordate câteva mii de cetăţenii? Pentru că nu credem că vor să intre în graţiile lui Voronin.

Odată ce rămân, în marea lor majoritate, posesori de o singură cetăţenie – cea a Republicii Moldova – românii basarabeni fac cozi la consulatul României de la Chişinău pentru solicitarea de vize. Adevărat că România este obligată de normele Europene să aibă cu R.Moldova regim de vize şi tot atât de adevărat este că vizele sunt gratuite. Ne dăm seama de politica antinaţională a unui general sovietic care şi-a încălcat încă odată cuvântul şi nu a oferit, după cum promisese, spaţii pentru încă două consulate – la Bălţi şi la Cahul. Astfel personalul care munceşte acolo este suprasolicitat şi de bună seamă are o muncă dificilă. Dar atitudinea… Mai presupunem, plonjând prin „marea politică”, că este o politică deliberată care vizează orizontul anului 2009 când vor avea loc alegerile parlamentare în Moldova şi miza ar fi schimbarea de regim, pentru că oamenii stând la cozi înţeleg că Voronin este principalul vinovat. Atâta doar că cei care solicită viza românească sau de tranzit (spre Europa), nemaivorbind de tineretul studios, cunosc deja lucrul acesta. Altul este electoratul comuniştilor, de ce să sufere oamenii aceştia?

După obţinerea vizei româneşti pentru o perioadă de şedere mai lungă în România, basarabenii trebuie să obţină permise de şedere de la Oficiul pentru Străini. Pentru cei care doresc să muncească în România acest permis, plus permisul de muncă şi alte cheltuieli aferente îi costă până la 1000 de euro. Pentru comparaţie, pentru a munci în Rusia, basarabenii au nevoie doar de un bilet la tren, de cca 50 $. Şi ei “aleg” Rusia! Cei cca jumătate de million de basarabeni care muncesc în Rusia sunt încă un “argument” în plus pentru aceasta în negocierile în privinţa Basarabiei. Să nu surprindă pe nimeni când guvernul R. Moldova, altul decât cel comunist, nu va putea avea o politică tranşantă faţă de Rusia! Între timp, în România sunt aduşi muncitori asiatici pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă existent pe piaţa românească!

Taxele sunt mai mici, la obţinerea permisului de şedere, pentru studenţi. Aceştia, însă, împreună cu potenţialii muncitori plătesc, pe lângă alte cheltuieli, şi o taxă, numită taxă consulară, în valoare de 60 $. Să fie aceasta recompensa pentru viza gratuită de la consulat! Cetăţenii Chinei şi ai Indiei, spre exemplu, sunt scutiţi de această taxă consulară. Dacă a fost posibil ca 2,5 miliarde de oameni, cât reprezintă împreună cetăţenii celor două state, să fie scutiţi de o asemenea taxă, oare nu mai era loc şi pentru 3,5 milioane de basarabeni? Unde mai pui că aceştia din urmă au părinţi, bunici, care şi-au dat viaţa pentru statul căruia îi plătesc astăzi taxe consulare! Acestea ca să elucidăm doar câteva episoade.

De altfel, multe lucruri trebuiesc schimbate. Pentru că marii înaintaşi care votau Unirea acum 90 de ani au avut altceva în vedere!

Comentarii

comments powered by Disqus