Icoana, obiect, simbol, realitate

Icoana, obiect, simbol, realitate

Unul dintre lucrurile pe care modernitatea ultimă le-a evacuat din comportamentul cultural al omului e încrederea în simbolurile religioase, în puterea lor întemeietoare. Golite de semnificaţii, denunţate ca idoli sau reduse la o simplă prezenţă decorativă, adică rupte de ritual, simbolurile sacre au devenit simple obiecte, uneori artistice, alteori istorice, dar în fine, obiecte. Realitatea încastrată în simbol devine şi ea, în acest caz, o simplă proiecţie imaginară, între multe altele, care constituie ecranul infernal ce însoţeşte astăzi, peste tot, privirea noastră iscoditoare. Dar o privire succintă asupra celui mai important „obiect” liturgic ortodox, icoana, (impropriu spus „obiect”, căci icoana e, în acelaşi timp, şi obiect estetic, şi simbol, şi realitate), va arăta că, pe acest ecran uriaş al imaginilor lumii, doar ea mai spune ceva autentic, doar ea mai poate oferi un model regenerator, ontologic vorbind.

În icoana ortodoxă, pictorul nu reprezintă realist chipul (sau evenimentul) sacru, ci doar îl schiţează în elementele esenţiale. În plus, perspectiva obişnuită e abolită în favoarea uneia în care dimensiunile matematice, normale într-un desen făcut la rigoare, sunt transgresate. E vorba de ceea ce Pavel Florensky a numit „perspectiva inversă”: chiar reprezentat lateral, sfântul are chipul aproape turtit, îndreptat spre privitorul icoanei; proporţiile obişnuite între clădiri, oameni şi elemente naturale nu sunt respectate; volumul evanghelic ţinut de Hristos are toate laturile spre privitor; trupul e realizat doar din contururi alungite, subţiri, abia vizibile sub pliurile numeroase ale veşmintelor, ce sugerează o graţie imaterială. Toate detaliile indică pacea lăuntrică, sfinţenia, starea de rugăciune. Aureola din jurul capului (în contrast cu chipul oarecum întunecat) e şi ea expresia simbolică a realităţii sfinţeniei, împlinită „aici”. Cromatica trebuie să fie clară, în culori distincte, neamestecate, şi să trimită atât la transcendent (roşul — puterea, harul ce arde materia ca un foc, purificând-o; albastrul — cerul, infinitul, adâncimea dumnezeirii; albul — lumina, curăţenia sufletească), cât şi una naturală, proaspătă (verde, maro, galben).

Spre deosebire de alte obiecte artistice şi chiar spre deosebire de alte imagini, în general (vorbeam mai sus de ecranul imaginilor lumii moderne), finalitatea icoanei o depăşeşte pe cea pur estetică, decorativă. Ea nu ocoleşte semnificaţiile umane, dar le redă adevăratul lor sens, le verticalizează, scopul ei este de a ne orienta către transfigurarea tuturor sentimentelor, a inteligenţei şi a celorlalte aspecte ale naturii noastre, dezgolindu-le de orice exaltare care nu ar putea fi decât patetică şi dăunătoare, sugerează L. Uspensky în celebrul său tratat asupra icoanei. Icoana repropune lumea într-o dimensiune ontologică originară, dar serveşte mai ales experienţei mistice, de înălţare către Dumnezeu, concomitent cu reprezentarea coborârii lui Dumnezeu în trupul uman şi în lume, totul pentru a face vizibile realităţile duhovniceşti. Iisus Hristos, Arhanghelii, Maica Domnului, Sfinţii, personajele ce participă la un eveniment sacru (Botez, Naştere, Schimbare la Faţă) s-au manifestat concret în istorie, dar aparţin în acelaşi timp lumii de „dincolo” şi trezesc în fiinţa umană dorinţa de a accede la Împărăţie, încă de „aici”, de a repeta gesturile sacre la scară terestră. Îndumnezeirea realizată de sfânt constituie premisa transfigurării cosmice totale, atunci când Frumuseţea veşnică va înlocui definitiv frumuseţea trecătoare a lumii.

Relaţia între dimensiunile icoanei depăşeşte, aşadar, şi statutul de simbolic, şi pe acela de obiect estetic, căci icoana nu poate fi privită ca una sau ca cealaltă decât teoretic, laic, adică. În fapt, ea e identică prototipului ei, căruia îi reproduce sfinţenia şi pe care îl propune contemplatorului credincios, îl aduce aproape, îl face vizibil. Ea nu e „ceva care ţine locul a ceva pentru cineva”, nu construieşte o „lume” interpretabilă, ci ea însăşi, în forma şi materia ei, e simultan un obiect, un simbol, o realitate. Icoana îl duce pe contemplator de la realitatea în plină disoluţie la realitatea în sens tare, de la lume la Împărăţie, de la moarte la Înviere. Ea se constituie într-o contrapondere la ecranul multicolorat al lumii, proiectându-l pe om în dimensiunea lui de creaţie a lui Dumnezeu.

Comentarii

comments powered by Disqus