9 poeme

Galera cu fluturi

mă visez uneori
exilat pe o insulă stearpă
unde pe cerul uitat de cocori
nu se întâmplă nimic
în afara privirilor mele
neîntoarse din ultimul cerb
pe care l-am ucis cândva
când eram cu mult mai tăcere
nu pleacă nimic şi nu vine
doar stânci poleite cu sare
îndrăznesc să sfâşie
respiraţia otrăvită a mării

când şi când
o galeră cu fluturi
acostează-ntr-un golf
pe care odată
pluteau uriaşe meduze
dintr-o poveste uitată

Kogaion

toate lucrurile
care trec prin mine
sunt aidoma numelui Tău
în care dorul
este unduire de ape
şi munţi

fiecare cuvânt rostit
e un Kogaigon pustiit
de dorul zimbrilor

Plânsul tăietorului de lemne

e bine e
să fii pădure
să ai seminţe
şi să creşti
lepădându-ţi
unul câte unul
copiii

toporul
te pătrunde
ca un sărut
şi cu fiecare
copac retezat
eu devin tot mai slut

Numai atunci

numai atunci când ai numărat
toţi copacii crescuţi
între tine şi copilărie
numai atunci când ai izbutit
să te ascunzi
într-un foşnet de pasăre
visând ţărmuri vechi
numai atunci
când ai învăţat pe de rost
răsuflarea tăcută a pietrei
şi limpedele grai al cocorilor
până ce te-ai umplut
cu şoapta ţărmului de acasă
numai atunci
poţi afla că aparţii
de dincolo de naştere
unui spaţiu
cu mult mai înalt
decât risipirea de secunde
de peste numele tău

Prelunga tânguire

neguroasa pasăre
a murit
aici
unde trebuia să se întâmple
ceva…
poate un bătrân
povestind
va spune
că păduri
mai sunt
poate o femeie
ascultând
îi va îmblânzi
ochiul stâng
atunci va fi bine
şi vom striga
peste linişte
AVE
ca un fel
de acceptare
ca un fel
de cutremurare

Ultimul cerb

a murit
în ochiul meu
un cerb
ultimul

s-a întors
în glasul meu
o tăcere
ultima

nu mai revendic
decât dreptul
de a fi altceva
altundeva

iar străzile largi
pe care le străbat
miros deja la fel
cu mâna mea
din acre curge
un fel de sânge
un fel de noapte

Vis de olar

În cimitire nu mai sunt bătrâni
Ei s-au culcat la margine de apă
Încărunţeşte lutul pe sub maluri
Şi plâng olarii noapte când îl sapă

Venim din greul unui dor străvechi
Să ne găsim copacul şi fereastra
Ajungem sau n-ajungem la sfârşit
Din zborul nostru dăinuie măiastra.

Ne doare gura când rostim cuvântul
Şi amintirea căutând părinţi
De-atâtea cer ni-s mâinile albastre
Când bântuie albastru printre sfinţi

Pe malul apei noastre e cam frig
Dar noi olarii răstigniţi pe noapte
Mai tresărim când cade câte-o stea
Mai îngânăm vre-un cântec lin a şoapte.

Seişe de noapte

1. TERASE ŞI DIGURI

ţărmul meu stă sub semnul teraselor
de unde privirea se face pod
către un fel de amintire cu scoici
presărate haotic pe noapte

mai sunt apoi nişte păsări de ceaţă
care fumegă pe memoria mea
ca şi când
acolo
în urmă
trupul mi s-ar desface de gând

terasele stălucesc
de atâtea puncte cardinale
câte s-au rătăcit
în fluturări de veşminte
din care femeile ies
uneori când le este prea sete
uneori când le este prea frig
uneori când le este prea moarte

atunci se petrec fel de fel de culori
deşi regele lor se numeşte ALBASTRU
mai ales când miroase a ţipăt de lună
rostogolită prin carnea văzduhului
şi revin din călătorie vechile galere cu fluturi

2. PROMONTORII

dar astăzi nu mai încerc
străpungerea zidului dintre păsări
şi umbra lăsată de ele pe ape
dincolo de capătul promontoriului
bărcile tulbură beţia albastră
şi se pregăteşte explozia algelor brune

aşa cum promontoriul
din promontoriu se naşte
privirile fiecăruia nasc altă mare
niciodată aceeaşi
dipă cum niciodată aceleaşi anghile
nu pleacă înspre sargasse

de fapt Marea Sargasselor
e mai mult o închipuire
a unui dans şerpesc – ce spun eu
nu trebuie crezut ci luat
ca un fele de figura de stil –
de care nimănuia nu-i pasă

până şi lacrima
câtă este
se tezaurizează pentru scopuri
mult mai înalte decât această plajă
unde exilul e atât de deplin

de la o vreme digurile
muşcă marea de inimă
cu o furie pe care n-o poţi pricepe
în afara zilelor de care atârnă
numai ochiul mort al soarelui

plânsul determină exodul copacilor
şi răzbunare adâncului
iată-i la rândul lor
năpădiţi de meduze
care foşnesc la dierea vântului
prin fostele frunze

toate la un loc
îmi străpung fruntea
cu lănci de cristal

s-ar putea întâmpla şi o luptă
între mine şi pietre
numai că războinicii dorm
în ţara care se-ntinde
între şoaptă şi sângele mării

dar digurile înaintează mereu
iar mie nu mi-a rămas nici o pasăre
pe care să le-o închin
nu peste mult
poate ieri
poate mâine
poate cândva
vom respira pe un ţărm sugrumat
de terase şi diguri
aglomerarea de lucruri
văzute sau închipuite – nisipuri
corăbii femei albatroşi
plute scoici peşti şi alge
puternic mirositoare
promontorii şi lacrimi
meduze crabi murecşi
garizi pe care copiii din poveştile mele
îi devoră doar cruzi –
devine expresia cea mai acerbă
a ultimei nopţi pe care o simt
gata să ţâşnească
din toate cuvintele

Nisipuri şi alge

iată poemul în flux şi reflux
seişele nopţii şi zilei
având drept unic obiect
pietrificare privirilor
care sângerează
care adorm
care tac
numai marea ştie şi simte
cine pe cine va înghiţi
bărbaţi păsări femei
terase şi diguri
promontorii şi lacrimi
nisipuri şi amfore
vieţuitoare tulburi
care intră-n placenta ei uriaşă
ca într-o matcă primordială
iată trupul bronzat al poemului
pe torsul înotătoarei
care nu a cântat niciodată
în mâinile unui bărbat
şi nimic nu a cuprins-o
mai definitiv ca acum
fiecare mişcare a lor este o repetiţie
a unei dispariţii inutile

eu nu vorbesc despre necuprindere
despre spaţii imense
ori despre nebunia nemărginirii
–acestea sunt bune pentru poeţii de alcov –
eu am visat crisparea poemului
între flux şi reflux
când cuvintele cădeau peste mine
într-o ploaie acidă
răstignindu-mă pe tot ce-am văzut
risipundu-mă într-un dans
la capătul căruia nu te aşteaptă
nici tăcerea nici moartea
ci numai transferul
într-un alt fel de cuvânt

Comentarii

comments powered by Disqus