Radiografia unei economii periferice

Radiografia unei economii periferice

Dacă tradiţia şi tranziţia, ambele elucidate în numărul anterior, au obişnuit economia moldovenească cu statutul periferic, procesele internaţionale cu care a debutat noul mileniu de rând cu politicile guvernamentale, alimentează în continuare această insuportabilă stare. Mecansimele internaţionale care mediază cele două entităţi – centrul şi periferia – sunt altele în secolul XXI, iar dimensiunea financiară este astăzi principalul instrument de control. În acest context, Republica Moldova are şi ghinionul de a avea o conducere care accentuează şi mai mult “neputinţa periferică” a economiei sale.

Involuţia structurii

Odată cu acumularea primitivă de capital din secolul al XVI-lea, structura economiilor statelor centrale, iar ulterior din întreaga lume, a evoluat în direcţia diminuării ponderii agriculturii atât în structura Produsului Intern Brut (PIB), cât şi a forţei de muncă ocupate. Respectiv, a crescut ponderea industriei şi ulterior a sectoarelor terţiar şi cuaternar. Majoritatea ţărilor care odată cu Republica Moldova au demarat tranziţia spre economia de piaţă au cunoscut o creştere a ponderii serviciilor pe contul industriei, iar în spaţiul ex-sovietic şi pe contul agriculturii. Spre deosebire de acestea, în Moldova a avut loc nu doar o simplă reducere a ponderii industriei în PIB, ci o adevărată dezindustrializare a ţării. În anul 1989, în industria moldovenească, unde activau circa 400.000 persoane, se crea 47% din venitul naţional, iar ponderea ei în formarea veniturilor bugetului de stat era şi mai mare – 53%. Pe parcursul a numai 5 ani de la tranziţie, volumul producţiei industriale scade mai bine de două ori, constituind în anul 1995 doar 45% din nivelul anului 1990. În aceeaşi perioadă numărul angajaţilor în industrie se micşorează până la 162.000 persoane. Pe lângă “privatizarea” efectuată în această perioadă, care a dus mai mult la lichidare de active, industria moldovenească a pierdut şi piaţa metropolei, iar cazul recent din industria vinicolă demonstrează încă o dată (dacă mai era cazul) gradul de dependenţă de piaţa rusescă. Toate acestea au dus, prin urmare, nu doar la o diminuare a producţiei industriale, ci la o modificare dramatică a structurii economiei.

Dacă în 1990 ponderea industriei în PIB era de 39%, în 2006 aceasta a ajuns la 14,4%. Mai mult, s-a modificat şi structra industriei însăşi. Astfel, circa 80% din industrie este prelucrătoare de materie agricolă şi respectiv dependentă de evoluţia sectorului agricol. Ca o expresie a acestei dependenţe este faptul că seceta din anul 2007, de rând cu închiderea pieţei ruseşti pentru vinurile moldoveneşti, au dus la o creştere a industriei în acest an cu doar 0,6%. Aceste realităţi demonstrează încă o dată că industria moldovenească trebuie creată din nou. Sunt necesare mari fluxuri de capital, sub formă de investiţii directe, însoţite de cheltuieli publice masive.

Sectorul construcţiilor este cel cu cea mai mare pondere de creştere în ultimul timp. În anul 2006 această pondere era de 3,9% din PIB, cifră nesemnificativă dar în creştere. Creşterea se datoreză în cea mai mare parte, remitenţelor a căror destinatari se pare că au cea mai mare încredere în sectorul imobiliar.

Agricultura revine în forţă în Basarabia, nu ca productivitate ci ca pondere în PIB. Ea redevine ramura principală în producerea bunurilor materiale, cu o pondere de aproximativ 20%. Nivelul scăzut de înzestrare cu mijloace tehnice în micile gospodării ţărăneşti, unde predomină cu desăvârşire munca manuală, antrenează o mare parte din populaţia activă în producţia agricolă. Iar tendinţele recente de emigrare a forţei de muncă, în special din mediul rural, privează agricultura, inclusiv, de această forţă de muncă. În pofida fertilităţii înalte a solurilor şi hărniciei băştinşilor, productivitatea muncii în agricultură este foarte redusă. Un lucrător din agricultură hrăneşte, în medie, 2,5 persoane din mediul urban, pe când un fermier de la centru, de exemplu cel american, – 95 de persoane. Din cauza ineficienţei agriculturii moldoveneşti, dar mai exact din cauza politicilor guvernamentale deficitare, creşte anual importul de produse agro-alimentare. Pe pieţele din capitală, devine mai uşor de găsit cartofi polonezi şi pătrunjel turcesc, decât aceleaşi produse autohtone. Acesta este un subiect aparte. Ne vom limita, însă, la a adăuga că o bună parte din cetăţenii moldoveni suferă de diferite boli cauzate de cultivarea tutunului. Timp în care, din tutunul produs în Basarabia Smirnov&Co., susţinut se pare de unii politicieni moldoveni, fabrică ţigări pe care, culmea, le comercializează pe pieţele moldoveneşti!

Seceta din vara lui 2007 a dus la o recesiune şi mai mare în agricultură, evidenţiind dezastrul din sistemul autohton de irigare. Specialiştii estimează o scădere a producţiei de peste 20%. Guvernul are un amplu “Program” de subvenţionare a agriculturii, care constă deocamdată în ajutoare băneşti de circa 10 $ pentru fiecare hectar!

Serviciile, este sfera care a cunoscut o creştere în ultimii ani în special sectoarele financiar-bancar, comerţul, transportul şi comunicaţiile. Această creştere, însă, nu este rezultatul unei economii reale sănătoase, care să stimuleze sfera serviciilor, ci este rezultatul creşterii volumului remitenţelor. Prin urmare nu putem să susţinem că sectorul are o caracteristică solidă de dezvoltare, pentru că nu ştim cât de sigur este “sectorul remitenţelor”. El se poate plafona la un moment dat şi chiar cunoaşte un declin pe termen lung. “Sectorul remitenţelor” este, de altfel, sectorul cu cea mai mare pondere în PIB – aproximativ 1/3. Fără comentarii!

Nu putem descrie structra economiei moldoveneşti fără a aminti despre economia tenebră, care se pare s-a dezvoltat cel mai bine în ultima perioadă. Datele reale din acest sector nu le posedă nimeni, experţii însă duc ponderea economiei tenebre până la 50% din PIB!

Dependenţă versus interdependenţă

Începând cu anul 2000, economia moldovenească cunoaşte o creştere continuă. De la 1,9% în 2000 la 6,1% în 2001… până la 4% în 2006 şi tot cam atâtea şi în 2007. PIB-ul nominal a crescut de la aproximativ 16 mlrd lei (moldoveneşti) la peste 50 mlrd (aproximativ 4 mlrd $) în 2007. Acestea sunt nişte cifre pe care le invocă arogant în orice dezbatare guvernarea comunistă de la Chişinău. Realitatea însă ne dă puţine motive de bucurie.

Creşterea economică a fost susţinută în principal de “sectorul remitenţelor”, care a sporit de la aproximativ 200 mln $ în 2000-2001, la cca 1,4 mlrd $ în 2007. Migraţia cu scopul muncii este un fenomen răspândit în actuala economie mondială şi are loc de regulă ierarhic – dinspre periferie spre centru, trecând treptat prin toate regiunile “intermediare”. Actualmente sunt aproximativ 200 mln de emigranţi care transferă anual acasă cca 300 mlrd $. Acesta a devenit mecansim de transfer de lichidităţi dinspre centru spre periferie, ca apoi marea lor parte să se întoarcă înapoi spre centru, în contul bunurilor şi serviciilor procurate de acolo. Capitalul de la centru este alimentat cu forţă de muncă ieftină şi, totodată, cu noi pieţe de desfacere. Acest mecansim este şi în beneficiul acestor muncitori şi al familiilor lor, iar pe termen scurt pentru întregile economii din care provin. Pe termen lung însă aceasta este dependenţă. Iar faptul că muncim ieftin şi consumăm scump, este parte a noului raport centru-periferie. Faptul că aproximativ 1 mln de moldoveni lucrează astăzi în străinătate şi transferă anual acasă 1/3 din PIB, nu este decât o expresie a statutului periferic al economiei moldoveneşti, economie care “creşte” şi nu dă faliment doar datorită acestor injecţii de lichidităţi. Circuitul, însă, doar începe. Deşi o parte se orienteză spre sectorul imobiliar, marea parte a acestor lichidităţi se duc în consum. Aceasta evident că sporeşte capacitatea de cumpărare a pieţei şi ridică preţurile la produse şi servicii, adică generază inflaţie. Mai mult, odată ce Basarabia nu prea produce, mare parte a consumului este asigurat din afară. Conform datelor Biroului Naţional de Statistică, în 2007, exportul moldovenesc a constituit 1341,8 mln $, în creştere cu 27,6% faţă de anul 2006. Cifre plauzibile, doar că în acelşi an, 2007, importurile au crescut cu 37% şi a constituit 3689,9 mln $. Astfel, deficitul comercial a fost de 2348,1 mln $, tendinţă devenită deja cronică. Investiţiile străine directe, care deşi au crescut simţitor în acelaşi an 2007 (aproximativ 450 mln $) şi au ajuns la un total de cca 1,6 mlrd $, nu acoperă deficitul de cont curent cauzat de deficitul comercial. Nu sunt suficiente pentru acesta nici remitenţele, iar împrumutul din afară devine unica soluţie. Datoria externă a Republicii Moldova în 2006 era de 2,14 mlrd $. Mai departe, începând cu anul 2000, a crescut şi bugetul de stat, ajungând în anul 2008 să depăşească cifra de 1 mlrd $. De unde vin aceşti bani? Paradoxal, dar din acel deficit comercial. Creşterea consumului, stimulat de remitenţe, duce la creşterea importurilor. Crescând importurile, cresc şi încasările indirecte – taxe vamele, accize şi TVA. Acestea şi formează 85% din Bugetul de Stat! Iată ce mai înseamnă o economie periferică! Dorind să placă publicului, guvernul comunist este nevoit să transforme bugetul într-unul social, inclusiv prin majorare de pensii şi salarii. Din 2001 până în 2006 salariile s-au majorat de 1,9 ori, iar pensiile de 2,7 ori. Atâta doar că în aceeaşi perioadă, productivitatea muncii a crescut de numai 1,6 ori. Salariaţii şi pensionarii moldoveni merită, desigur, un tratament mult mai bun. Problema este aici alta. Aceste majorări trebuie să fie sustenabile. În atare condiţii, însă, s-a încălcat unul din principiile fundamentale ale economiei de piaţă – salariile trebuie să crescă în conformitate cu creşterea productivităţii muncii. Astfel, acele majorări care s-au efectuat s-au regăsit repede în preţuri. Iar inflaţia a ajuns la 14,1% în 2006 şi cca 13,5% în 2007. Banca Naţională a Moldovei (BNM) răspunde cu politică monetară restrictivă – rata dobânzii de referinţă este de 16% – care descurajează încă odată investiţiile. Deci nu mai producem din nou, ci importăm. BNM mai intervine pe piaţă şi cumpără valuta “suplimentară” pentru a menţine în frâu aceste procese. Doar că prin procurările de valută BNM pune în circulaţie o sumă adiţională de lei care stimulează şi mai mult creşterea inflaţiei. Astfel, în continuare BNM retrage leii din circulaţie prin operaţiuni de sterilizare – emite certificate. Băncile comerciale plasează mijloacele financiare în aceste certificate (sunt investiţii sigure), iar prin aceasta 1-2 mlrd lei sunt scoşi din oferta de creditare pentru agenţii economici moldoveni, pentru a nu aminti că costul acestei sterilizări este de cca 200 mln lei, plătiţi ca dobânzi pentru deservirea certificatelor emise. Pe de altă parte, solicitarea leului pe piaţă, prin vinderea de valută de către populaţie, îl întăreşte pe acesta în raport cu principalele valute convertibile. Aceasta pentru a câta oară stimulează importurile dar nu producţia şi exporturile. Importurile generează deficit şi acesta datorii. Lanţul este încheiat!

PS

Rezervele valutare de la BNM acumulate în urma cumpărării de valută de pe piaţă şi cerute de către Fondul Monetar Internaţional, însumând peste 1,3 mlrd $, pentru a acoperi importurile, sunt deţinute în dolari (plasaţi în băncile de la centru) şi certificate ale Trezoreriei SUA. De ce oare?!

Comentarii

comments powered by Disqus