Onoarea reperată a Statelor Unite

Aşa, ca prin minune, după câteva zile de aproximativă efervescenţă, subiectul Kosovo a cam dispărut din primele pagini ale publicaţiilor scrise, ca şi din timpul de maximă audienţă al reţelelor de radio şi televiziune. Ce mai contează că sârbii din provincie nu recunosc autorităţile de la Pristina, ce mai contează că, la Belgrad, peste un milion de oameni au protestat în stradă împotriva ciuntirii patriei lor… Mass media au devenit extrem de cuminţi pentru că, nu-i aşa, interesele Unchiului Sam şi ale trusturilor transnaţionale trebuie protejate. Principiul este cât se poate de simplu. Dacă ceva, sau cineva, există, asta se întâmplă numai dacă o spunem noi. Altfel spus, dacă onoarea Unchiului Sam şi a celor care au fost atât de obedienţi încât să treacă peste tratatele şi înţelegerile internaţionale existente, ba chiar şi peste propriile angajamente, dacă onoarea acestora, aşadar, trebuie reperată prin tăcerea noastră, în loc de ştiri despre ce se întâmplă în provincia sârbească Kosovo, noi vom spune poveşti strălucitoare despre lenjeria intimă a starletei cutare, vom bârfi despre divorţul de zeci de milioane de lire sterline al lui Paul, gloriosul membru al celebrei trupe THE BEATLES, sau, mai aproape de noi, despre revolta părintească a altui om cu onoarea nereperată, d-l Traian Băsescu, supărat pe nemernicia presei care a descoperit că fiica onorabilului, recent unsă ca politician, e defectivă de limba română. În fond, pe acest din urmă subiect, tristeţea nici nu ar trebui să fie aşa de mare, câtă vreme avem o întreagă cohortă de demnitari români, de la chiar domnul preşedinte şi până la parlamentari şi miniştri, care au făcut cariere înfloritoare în ciuda certurilor cam dese cu gramatica pârdalnică a limbii române. Ba, deseori, şi locatarul din Palatul Victoria se sufocă la folosirea pronumelui relativ sau a articolului posesiv-genitival. La urma urmei, ca să nu mai fie discuţii, domniile lor pot, de pildă, că aşa vrea muşchii lor, să promoveze o lege prin care greşelile lor de limbă să devină norme gramaticale şi cu asta basta. Pe urmă, vorbind tot de mass media, îi putem condamna pe chinezi pentru ororile din Tibet, că este corect din punct de vedere politic, lăsându-i în plata Domnului pe sârbii din nordul provinciei Kosovo… Şi totuşi, unele evenimente scapă de sub control, iar atunci, cu toată jena, ele intră, chiar dacă numai pasager, în atenţia agenţiilor de presă. Astfel, nu a putut fi trecut cu vederea recentul eveniment petrecut la Kosovska Mitrovica, unde sute de sârbi revoltaţi au ocupat cu forţa sediul tribunalului din oraş, în semn de nesupunere civică faţă de autoproclamatele autorităţi republicane de la Pristina. A urmat un asalt al poliţiştilor şi forţelor ONU, soldat cu zeci de răniţi de ambele părţi, dublat de acuzaţii nedovedite că rebelii sârbi ar fi folosit arme de foc. Ulterior, foarte conştiincioasele forţe al ONU s-au retras din oraş, lăsând locul de ocupanţi pentru unităţile KFOR, conduse, evident, de americani, acestea ameninţând că vor reacţiona dur faţă de alte demonstraţii. Astfel, se dovedeşte, a câta oară, că nu poţi râvni la autodeterminare decât cu aprobare de la Washington şi că ONU nu mai este nimic altceva decât o cutie de rezonanţă a intereselor americane. La fel s-a întâmplat şi în Uganda, unde triburile rivale s-au măcelărit sub ochii căştilor albastre, după cum tot la fel s-au petrecut lucrurile şi în Bosnia, unde sârbii, croaţii şi musulmanii s-au măcelărit fără ca onoratele căşti albastre să intervină. Tot ele se aflau şi în Kosovo, atunci când mujahedinii albanezi ai lui Thaci au ars pâna la temelii zeci şi zeci de biserici şi mănăstiri ortodoxe. Deloc ciudat, relatările despre eveniment de pe canalele mijloacelor de comunicare occidentale au fost foarte zgârcite în imagini, conform atitudinii care a devenit simptomatică, anume aceea de a minimaliza amploarea unor manifestări ostile faţă de ceea ce d-l Bush proclamă că este bun şi moral. Oricum, a devenit din ce în ce mai evidentă comportarea imperială a unor cercuri care, dacă le este atinsă onoarea, fie şi cu o floare, şi-o reperează singure. Vechiul cântec al lui Bob Dylan, compus în perioada marilor mişcări antirăzboinice din SUA, “With God on our side”, “Cu Dumnezeu de partea noastră”, expresie a revoltei împotriva crimelor săvârşite la adăpostul principiilor democratice, este mai actual ca oricând.

Dincolo de toate acestea, este clar că în Kosovo lucrurile sunt departe de a se linişti şi că va mai trece multă vreme până când vulcanul balcanic se va stinge. Mai nou, am aflat şi preţul exact al onoarei SUA şi, în egală măsură, preţul exact al onoarei corpului de puşcaşi marini. El a fost dezvăluit de fiul lui Teo Peter, marele muzician român ucis pe o stradă din Bucureşti de un puşcaş marin de la ambasada americană. 16.500 de dolari americani, aceasta a fost suma finală pe care guvernul de la Washington este dispus să o plătească familiei celui ucis pentru a se considera cu onoartea reperată. După groaznicul accident, nemernicul al cărui nume nici măcar nu merită pomenit, a refuzat orice cooperare cu organele româneşti de anchetă. Colegii săi de la ambasadă s-au grăbit să-l expedieze acasă la mama lui, iar tribunalul militar american l-a achitat din lipsă de probe că Teo Peter s-ar fi aflat în maşina lovită de bolidul puşcaşului marin care nu a acordat prioritate în ciuda semnului de circulaţie vizibil de la o poştă. Citându-l din memorie pe un jurnalist adevărat, Cristian Tudor Popescu, amintesc că acesta a comparat atitudinea autorităţilor americane cu aceea a unor colonişti dintr-un continent oarecare, deloc apăsaţi de faptul că au ucis un băştinaş. În fond, asta a fost artistul Teo Peter pentru ei, un băştinaş… Acum, la Bucureşti, începe reuniunea NATO, la care va fi prezent şi licuriciul suprem George W. Bush. Mă rog Celui de Sus ca, în momentul cuvântării sale, să apară din nou un curcubeu pe care să scrie „Teo Peter=16.500 USD=onoare americană reperată”.

Comentarii

comments powered by Disqus