Mentalități

Reportajul de la comemorarea din 30 iunie 1926, care urmează, este luat tot din Universul, ziarul care a pregătit cel mai intens evenimentul. Reportaje similare se mai găsesc şi în alte ziare, dar, întrucât informaţia concordă în cea mai mare parte, rămânem la cota unde ne-am fixat. Momentul în sine este cu totul deosebit pentru că ne arată cum şi l-a asumat clasa politică românească pe Eminescu în perioada interbelică. Redăm textul şi pentru discursurile consemnate (unele dintre ele, doar în rezumat) – dintre care atragem în mod deosebit atenţia asupra aceluia al lui Zoltan Franyo, un mare iubitor al lui Eminescu dinspre cultura maghiară, cel care exprimă un punct de vedere extrem de bine cumpănit.

Am văzut că, în 1931, când va lua cuvântul în chestiune, doctorul Vineş îşi va motiva ieşirea publică în acest fel:”s-a creat o legendă”, va spune medicul, despre cauza adevărată a morţii poetului – şi se simte dator să intervină. Rămânem, deocamdată, în legendă – de vreme ce s-a creat – şi urmărim reportajul Universului. Este interesant şi pentru modul cum am putea prelua, astăzi, elemente din acest ritual intelectual pe care nu numai că l-am pierdut, dar nici nu ne dăm seama, pare-se, că se poate organiza ca atare în ritual.

Comemorarea lui Mihail Eminescu
Pelerinajul la mormântul poetului. Asistenţa. Serviciul divin. Cuvântările.

Adunat în faţa Arenelor române din parcul Carol, publicul porneşte în procesie la Bellu, la mormântul poetului.

Un grup de scriitori din jurul revistei „Gândirea” au luat iniţiativa să ridice celui mai reprezentativ dintre poeţii şi cugetătorii noştri, lui M.Eminescu, un monument măreţ în Capitală, şi să-i organizeze în fiecare an un pelerinaj la mormânt, în semn de pioasă comemorare. Duminică dimineaţă s-a făcut comemorarea a 37 de ani de la moartea poetului. Încă de la ora 9 au început să sosească în parcul Carol delegaţii diferitelor societăţi culturale cu drapele şi coroane de flori naturale, precum şi numeroşi intelectuali, admiratori ai nemuritoarei opere a poetului.

La mormântul poetului

La ora 10 s-a format un cortegiu impunător care a pornit spre cimitirul Bellu. La mormânt, de cu vreme ardeau lumânări. Prin îngrijirea sufletelor puioase mormântul fusese împodobit cu flori. Cei doi tei înfloriţi ce străjuiesc în jurul mormântului îmbălsămau aerul. Sub chipul lui Eminescu, reliefat pe piatră, printre coroanele de flori ce-o împodobesc, se puteau citi, turnate în bronz, versurile: ”Reverse dulci scântei/Atotştiutoarea,/Deasupra-mi crengi de tei/Să-şi scuture floarea./Ne mai fiind pribeag/De-atunci înainte/Aduceri aminte/M-or troieni cu drag.”

Pelerinii sosind aici au luat loc pe aleile din jurul mormântului şi episcopul Comşa al Ardealului a oficiat parastasul.

Asistenţa

În asistenţă am remarcat pe d-nii: Vasile Goldiş, ministrul cultelor, cu d-na, I.Lupaş. ministrul sănătăţii publice, general Moşoiu, fost ministru, A. C. Cuza, deputat, Nichifor Crainic, secretar general al ministerului cultelor, Ion Zelea Codreanu, deputat, Corneliu Moldovanu, Aristide Demetriad, Cezar Petrescu, M. Negru, O. Han, Şt. Dumitrescu, Alfred Moşoiu, C. Ardeleanu, Mircea Rădulescu, Zoltan Franyo, preşedintele soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, Iuliu Wajtick, vicepreşedintele acestei societăţi, Ladislau Pogany, directorul ziarului „Temesvary Hirlap”, Tiberiu Faskerti, dr. Erno Gara, de la ziarul „Keleti Ujsag”, M. Szendrey, directorul teatrului maghiar, Ion Minulescu, directorul general al artelor, d-nele Xenopol şi Aida Vrioni, din partea soc. scriitoarelor române, Sarina Casvan-Pas, căpitan Tomiţă, F. Dumitrescu, dr. Mussu, delegat al „Asociaţiei medicilor”, I. Cruţescu, preşedintele soc. Institutorilor cu o delegaţie de 20 membri, Perpessicius, A. Bacaloglu şi ziariştii: P. Şeicaru, Brănişteanu, G. A. Mitanie, C. Angelescu, C. Soldan şi C. Orăşanu.

Au depus coroane şi jerbe de flori naturale: ”Soc. scriitoarelor române”, „Soc. scriitorilor români”, soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, soc. „Eminescu” din com. Principele Carol, Sindicatul ziariştilor, „Uniunea ziariştilor profesionişti”, ”Generala” funcţionarilor comerciali, „Centrul studenţesc bucureştean”, soc. studenţilor macedo-români, căminul cultural „Principele Carol” etc.

Cuvântarea d-lui general Moşoiu

După terminarea serviciului divin, d. general Tr. Moşoiu, preşedintele comitetului, a ţinut prima cuvântare.

Se împlinesc 37 de ani de la moartea celui care a sintetizat năzuinţele spre idealurile cele mai înalte ale românilor de pretutindeni: Mihail Eminescu. Gânduri de pioasă aducere aminte şi de recunoştinţă ne-au adus astăzi la locaşul de veci al marelui poet.

S-au scurs aproape patru decenii de la moartea lui Eminescu şi se părea că indiferenţa acopere cu vălul uitării aducerea-aminte şi cinstirea memoriei poetului. A lipsit atât iniţiativa oficială, cât şi cea particulară, pentru înfăptuirea unui monument în Capitala ţării. Abia în toamna anului 1924, tinerii grupaţi în jurul cercului literar „Gândirea”, cărora le aduc omagiile mele de recunoştinţă, au luat iniţiativa ridicării monumentului, propunându-mi mie preşedinţia comitetului.

Am luat cu plăcere această sarcină, fiind sigur că voi fi ajutat la îndeplinire de întreaga suflare românească.

Scrierile lui Eminescu au folosit mult la dezvoltarea şi educaţia conştiinţei naţionale a ostaşilor, stimulând în cel mai înalt grad mândria naţională. În timpul luptelor celor mai grele din războiul pentru întregire înflăcăram ostaşii cu faptele de arme de la Rovine, descrise atât de sublim de genialul poet. Influenţa lui Eminescu asupra educaţiei morale a ostaşilor a fost covârşitoare.

Prin semnalul de alarmă profetic dat prin „Doină”: “De la Nistru pân’ la Tisa”, Eminescu trasează hotarele de astăzi ale României întregite. El este consacrat ca mare educator şi apostol, dascăl de energii şi profet al neamului. Ridicându-i un monument în capitală, durăm un altar al cultului recunoştinţei faţă de cel mai mare geniu al neamului.

Cuvântarea d-lui ministru V. Goldiş

Comemorarea lui Eminescu este un prilej de aducere-aminte de cel mai mare geniu al neamului nostru. Eminescu, prin gândirea lui înaltă şi simţirea-i adâncă, redate într-o formă impecabilă, a pătruns în taina universalităţii, aşezându-ne cu vrednicie în rândul omenirii civilizate.

Avem datoria sacră să-i eternizăm memoria, prin ridicarea de monumente. Generaţiile viitoare trebuie să găsească în doctrina lui sâmburele celui mai curat idealism.

Atât guvernul cât şi societatea trebuie să contribuie la ridicarea a cât mai multe monumente, pentru ca imaginea poetului să fie răspândită în toate unghiurile ţării.

Cuvântarea d-lui prof. A. C. Cuza

D. prof. A. C. Cuza a vorbit în numele celor cari l-au cunoscut de aproape pe Eminescu.

Aşa cum l-am cunoscut la Iaşi – începe d. profesor – Eminescu era un aristocrat din naştere, o personalitate de rasă, de gândire şi simţire. Acei cari l-au cunoscut din scrieri şi-au făcut o părere greşită despre el. În toate împrejurările vieţii, Eminescu plutea deasupra vulgarităţii.

E nu numai poet, dar cel mai mare gânditor politic al nostru. Scrierile lui cuprind un sistem de cugetare ce trebuie studiat. Era un luptător naţional, dar în acelaşi timp un idealist, în înţeles filosofic. Lumea nu e o realitate, ci ne apare aşa cum o vedem prin simţurile noastre.

Eminescu nu era un pesimist. Personalitatea lui s-a ţesut în jurul filosofiei lui Kant, Schopenhauer şi a celei indice.

Este eronată părerea că, dacă Eminescu ar fi trăit altă viaţă materială, şi-ar fi modificat sensibil convingerile filosofice ale scrierilor lui. Dacă Eminescu ar fi fost un pesimist în înţelesul vulgar al cuvântului, n-ar fi fost cel mai mare doctrinar al naţionalismului.

Alături de Gh. Mârzescu şi Vasile Conta, Eminescu a dus lupta pentru modificarea art. 7 din Constituţie.

D. prof. Cuza, după ce aduce laude comitetului pentru iniţiativa luată, spune că trebuie să se instituie concursuri pentru cele mai bune studii asupra operei lui Eminescu şi să se verifice ca scrierile lui să nu fie falsificate de cei interesaţi. În această ordine de idei, d-sa a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-şi zice „naţională”, a suprimat, în toate ediţiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic şi categoric concepţia adânc naţională a lui Eminescu.

Cuvântarea d-lui ministru Lupaş

D. ministru I. Lupaş, membru al Academiei Române, începe cu cuvintele apostolului Pavel:

„Aduceţi-vă aminte de mai marii, la a căror fapte privind, să le urmaţi credinţa”. Printre bărbaţii cei mai de seamă ai neamului, Eminescu este cel mai mare. Perfecţiunea cugetării şi simţirii sale, îmbrăcată în cel mai minunat vers, precum şi scrisul său cotidian rămân pildă pentru noi de ce înseamnă arta scrisului. Nouă, celor cari am fost în robie, scrierile lui ne-au adus nădejdea mângâietoare a întregirii neamului. Fapta comitetului e morală, creştinească şi naţională, meritând toate omagiile.

Cuvântarea d-lui Mircea Rădulescu

D. Mircea Rădulescu a vorbit din partea „Soc. scriitorilor români”. Dacă oamenii politici sunt cei care prevăd împrejurările istorice, prielnice pentru dezvoltarea vieţii unui popor, scriitorii sunt aceia care pregătesc în mod latent sufletele pentru marile evenimente naţionale.

La noi scriitorii au fost făuritorii conştiinţei naţionale. Eminscu, Bălcescu, Delavrancea, pe lângă atâţia alţi fruntaşi ai scrisului românesc, au reprezentat mai mult decât existenţa unor simpli lansatori de curente dadaiste sau expresioniste, ei s-au identificat cu însăşi viaţa neamului, întrupând în forme lapidare şi eterne suferinţele, frământările, visurile poporului nostru.

Eminescu a închegat într-o formă nepieritoare marele vis românesc „De la Nistru pân’ la Tisa!” zguduind conştiinţa naţională şi făcând-o pururea trează.

Dacă misiunea scriitorului nostru în trecut a fost să pregătească şi să deştepte o conştiinţă naţională pentru înfăptuirea marelui vis românesc, rostul scriitorului de azi este de o tot aşa de mare însemnătate. El trebuie să înţeleagă sensul vremei şi să cunoască adâncul vremei în care trăieşte. El trebuie să se ridice până la înălţimea vremurilor acestea luminate încă de razele sângerate ale epopeii, şi, alături de soldatul care s-a jertfit, să aşeze o ţară în hotarele etnice. Datoria scriitorului este să ducă mai departe opera începută prin ofranda sângelui şi, ca factor de cultură şi de apostolat, să propovăduiască pentru înfrăţirea sufletelor româneşti, pentru cimentarea şi realizarea deplină a unităţii naţionale.

Cuvântul scriitorilor maghiari din Ardeal

D. Zoltan Franyo, preşedintele soc. „Andrei Ady”, spune:
„Am venit aici în numele societăţii „Andrei Ady”, a scriitorilor progresişti maghiari din România-Mare, ca, în semn de omagiu, pe care-l simţim faţă de cel mai mare poet al patriei, azi în al 37-lea an de doliu, să putem depune şi noi modesta noastră coroană pe scumpul lui mormânt. Cu prilejul aniversării morţii lui Eminescu, de o amintire atât de tragică, dorim a demonstra că politica păcătoasă din trecut în zadar a pus faţă în faţă, ca vrăjmaşe, două popoare, între cari viclenia politică a voit să sape o prăpastie de ură. Parcă răsună cu bucurie corul minunat al celor două popoare: la melodia melancolică a doinelor răspunde ecoul străbun al baladelor săcuieşti, rotunjoara cuvântului maghiar cu iubire se îmbrăţişează cu iedera proaspătă a limbii române.

Şi atât aici cât şi acolo, doi mari morţi, două umbre nemuritoare stau de pază acestei fraternităţi. În acest moment îşi dau mâna doi poeţi străini de limbă, însă înrudiţi în soartă, iar noi aici înaintea mormântului facem jurământ, strigând, ca să audă toată lumea: că Voi naţiunea lui Eminescu şi Noi poporul lui Andrei Ady suntem fraţi buni. Şi până când vom putea lupta cu condeiul, cu cuvântul şi cu fapta, nu va fi nici Dumnezeu nici iad care să ne poată separa.

Cuvântul ziariştilor minoritari

D. dr. Gara Erno, în numele sindicatului ziariştilor minoritari din Ardeal, aduce prinosul de recunoştinţă şi respect memoriei genialului poet M. Eminescu. Doi studenţi au vorbit, unul din partea centrului studenţesc bucureştean, iar celălalt în numele studenţilor macedoneni.

D. P. Şeicaru, din partea comitetului de iniţiativă, mulţumeşte asistenţei care a răspuns la această chemare de a cinsti memoria celui mai mare doctrinar al naţionalismului nostru. Asigură pe d. profesor Cuza că se va îngriji comitetul de opera lui Eminescu, spre a nu fi falsificată, şi se va înfiinţa un muzeu „Eminescu”

Festivitatea s-a sfârşit la ora 12.

Şol.

Trebuie repetat că acest pelerinaj n-avea cum să fie determinat de amintirile lui Dumitru Cosmănescu publicate cu două zile în urmă. Este efectul unei campanii de presă insistente, susţinută de toate ziarele centrale. De asemenea, personalităţile politice şi publice prezente au determinat publicul să vină în număr mare. Evident că aceşti circa o mie de oameni aveau nevoie de o motivaţie serioasă ca să se strângă în jurul numelui lui Eminescu. În această perioadă (1924-1929) se constituie mai multe grupuri de iniţiativă pentru ridicarea unor statui ale lui Eminescu: la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Sibiu, Sânnicolau Mare – aceste grupuri organizau spectacole şi chete publice pentru strângerea banilor necesari unor monumente de acest fel. În toată această perioadă a funcţionat principiul banilor mărunţi, adică să-şi dea obolul cât mai multă lume pentru ca monumentul ridicat să fie resimţit ca popular, ca aparţinând tuturor. Statul se dădea la o parte de la asemenea iniţiative – sau participa la ele cu partea lui bănească ori cu înlesnirile care-i erau la îndemână: transport gratuit pe calea ferată pentru delegaţii, o masă simbolică, etc.

Aceste chete simbolice implicau liste, serbări populare, ieşiri directe în stradă şi cântece din repertoriul eminescian. Cu deosebire „Mai am un singur dor” s-a cântat până la saţietate de către elevii de toate vârstele, punându-li-se trecătorilor o floare la butonieră ori o cocardă pentru ca, returnate, aceste obiecte să fie însoţite şi de contribuţia fiecăruia în parte. În cazul special, al lui Eminescu, aceste chete publice le reactualizau pe cele din timpul vieţii poetului, când se procedase la fel pentru strângerea banilor necesari traiului şi îngrijirii sale medicale.

Principiul banilor mărunţi

Cine parcurge acest capitol din eminescologie – foarte bogat în atestări documentare dar, de regulă, rezumat, în zilele noastre, de către specialişti, în câteva vorbe decente – înţelege cum s-a fixat imaginea poetului în publicul larg – şi nu prea are multe posibilităţi de a o îndrepta. Momentul este indispensabil şi trebuie, măcar în fugă, să ne referim la el. Sunt şi numeroase ştiri de presă, răspândite prin periodicele anilor 1887-1888, dar este, înainte de toate, cartea scoasă de Cornelia Emilian cu scrisorile Henriettei Eminescu de mulţumire pentru banii rezultaţi din aceste chete. Se intră, astfel, în complicatul laborator editorial al fraţilor Şaraga, librarii din Iaşi în jurul cărora s-a concentrat opoziţia antimaioresciană imediat după moartea lui Eminescu. Aici scoate A. D. Xenopol ediţia Mihail Eminescu: Poezii complecte, în 1893, cuprinzând toate poeziile publicate în timpul vieţii de către poet, în ordine cronologică (ediţiile Titu Maiorescu publicau numai poeziile din „Convorbiri literare”, excluzându-le pe cele de la „Familia”, şi le prezentau într-un scenariu care nu ţine cont de cronologia publicării) – mult reeditată după aceea, devenită întreprindere de editor (la ediţia a treia A. D. Xenopol declară că nu mai participă la tipărire), devenită cartea populară a lui Eminescu, ieftină, în tiraj de masă, accesibilă mai ales tinerilor. Tot în 1893 Fraţii Şaraga scot ediţia Mihail Eminescu: Diverse. Cu o prefaţă de I. L. Caragiale (cuprinzând textele acestuia „În Nirvana”, „Ironie” şi „Două note”) – cu o parte din proza ziaristică a poetului – şi cu o anexă cuprinzând „Diferite acte” oferite spre publicare de către Cornelia Emilian ca să justifice banii strânşi prin chetele organizate sub patronajul ei în 1887-1888. Găsim aici mai întâi o „Consultaţie” a pacientului Mihai Eminescu, datată „14 iulie 1887, Iaşi” şi semnată de doctorii Otremba, Bottez, Filipescu, Negel şi Riegler. Medicul lui Eminescu, polonezul Francisc Isac din Botoşani lipseşte – şi poate că, citind avizul celorlalţi, vom înţelege de ce: ”suntem de părere că: 1. Să se ducă într-o localitate apropiată de oraş şi anume în Tataraş spre a putea fi controlat cât se poate de des de un medic; 2. Să se facă mai întâi un tratament local şi după acesta să se reînceapă tratamentul anti-syphilitic.” Medicii voiau, probabil să vadă dacă acele bube supărătoare de pe gambe dispar cu un tratament local – punând, deci, oarecum sub semnul întrebării sifilisul de care era convins Francisc Isac. Asta o putem zice noi, astăzi, dar Cornelia Emilian şi lumea căreia i se adresa cartea la 1893 nu avea nici un fel de îndoială asupra consensului tuturor medicilor din judeţ şi din ţară în privinţa bolilor lumeşti ale lui Eminescu şi ale oamenilor mari în general. Urmează „Lista de subscripţie”, a cărei motivaţie o cităm: „Subsemnaţii elevi şi eleve ai şcoalei de pictură din Iaşi, voind să venim în ajutorul destinsului poet Mihai Eminescu, îndrăznim a aminti ţărei că este de datoria ei ca, în semn de recunoştinţă pentru preţioasa avere intelectuală ce-i lasă, să-i formeze un fond pentru a-i înlesni mijloacele de trai. În acest scop subscrişii am împărţit 500 de liste pentru subscripţiuni, care aducând câte 2o lei una, în total ar face suma de 10.000 lei. Ca să poată însă contribui ţara întreagă, fiecare persoană este rugată să binevoiască a nu subscrie mai mult de 10 bani.” Iniţiativa este semnată de: Elena Varlam, Louise Veitzecker, Maria Mihăilescu, Cornelia S. Emilian (fiica Corneliei Emilian), Grigore Scorpan (desigur, viitorul bibliotecar ieşean, editor al lui Eminescu), Ioan Ciucă, Ştefan Toma. Vedem că prin „ţară” ei înţeleg poporul/populaţia – iar intenţia este de a crea un fond definitiv, stabil, nu doar de a-l ajuta pe poet de azi pe mâine.

Urmează un text din „Liberalul”, 18 iulie 1887, despre drumul acestor liste în ţară şi înapoi, de unde aflăm că la acea dată s-au încasat circa 5.000 lei. Pentru comparaţie, premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române pentru cea mai bună carte tipărită în ultimii 5 ani, premiu pe care C. Mille îl reclama tot prin presă pentru Eminescu, valora 7.500 lei. Urmează alte procese verbale, cu sume noi, semnături, justificări etc. Din banii aceştia Eminescu a mers la Halle, la băi, şi-a procurat medicamentele (destul de multe şi de scumpe) – şi era gata-gata să-şi cumpere chiar o casă în Botoşani, cu 4.000 lei, dacă nu fugea în primăvara lui 1888 la Bucureşti cu Veronica Micle.

Nu aceasta este, însă, cartea scandaloasă, ci următoarea, scoasă tot în 1893, la aceeaşi editură ieşeană: Mihail şi Henriette Eminescu: Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa, Cornelia, 138 de pagini cuprinzând vreo 80 de scrisori, dintre care 5 ale lui Eminescu (de fapt, acestea mai degrabă sunt chitanţe de primire a sumelor expediate, două sunt scrise la dicteul Hanriettei şi una singură este proprie) iar restul ale Henriettei. Cartea a fost întâmpinată cu rezerve ori cu aspre critici („scrisorile au un cuprins ordinar”, „denigrează”; Titu Maiorescu, în 1902: ”sunt caricaturi literare, nu izvoare”, etc.). Acest zguduitor roman epistolar al Henriettei a făcut dâră adâncă în conştiinţa publică, prin el s-a instituit definitiv imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, a Veronicăi Micle drept cauză a sifilisului (şi transmiţându-l mai departe, lui Miron Pompiliu, care-i era, cum crede Henrietta, un fel de amant alternativ), a Corneliei Emilian ca „mamă a răniţilor” care şi-a sacrificat timpul şi energia pentru a da ajutor. Romanele lui Eugen Lovinescu din anii ’30 ai secolului trecut, care vor face iarăşi carieră lungă, se bazează masiv pe ele. Nimeni n-a avut curajul, dintre eminescologi, să editeze separat aceste scrisori şi să le comenteze. În 1933, însă, I. E. Torouţiu le integrează în volumul IV din colecţia sa „Studii şi documente literare”, cu informaţia minim necesară în note. Pentru aceasta, însă, el îşi calcă pe principii, deoarece până acum depunea în Biblioteca Academiei Române originalele pentru tot ce publica în volumele sale. De data aceasta el afirmă pentru unele scrisori că „se găsesc în posesiunea d-lui inginer Dimitrie St. Emilian şi a doamnei Cornelia Emilian, Bucureşti, fiul şi fiica lui Ştefan şi Corneliei Emilian.” (p. 269). În prefaţă, mai explicit şi deosebit de protocolar: ”Originalele (…) se păstrează cu evlavioasă grijă de către descendenţii familiei Ştefan şi Cornelia Emilian, dl. inginer Dimitrie Şt. Emilian şi domnişoara Cornelia Emilian, domiciliaţi în Bucureşti. Cu aceeaşi mărinimie care caracterizează acţiunea părinţilor pentru ajutorarea lui Eminescu în anii săi de suferinţă (…) ne-au pus la îndemână epistolele Henriettei şi ne-au dat informaţii preţioase, cari lămuresc, prin note, textele respective. Deosebit de îmbucurător este desigur faptul că originalele Henriettei se găsesc în mâini binecuvântate şi că posesorii lor nu vor sta la îndoială să le predea Academiei Române, când vor crede momentul potrivit.” (p. XLVIII).

Cu tot acest protocol, scrisorile n-au fost predate Academiei Române şi stau şi astăzi, probabil, la descendenţii mărinimoasei familii Emilian. Doctorul Ion Nica redă, în facsimil, în cartea sa „Eminescu – vis animi”, Ed. Eminescu, 1999, una dintre ele care nu se află în colecţia lui I. E. Torouţiu (răspunsul poetului la felicitarea profesorului Ştefan Emilian de ziua sa onomastică, deci scrisoarea – nedată – este din jurul lui 8 noiembrie 1887) – ceea ce înseamnă că a avut acces la această arhivă particulară. Cu totul întâmplător mai găsim o scrisoare din afara acestui lot publicat, şi anume cea a Hanriettei Eminescu din 20 aprilie/2 mai 1889 către Cornelia Emilian – foarte importantă, prin care sora este dispusă să-l preia pe fratele ei din stabilimentul doctorului Şuţu şi să-l îngrijească la Botoşani, având girul doctorului Isac: ”Doctorul s-a sfătuit cu iştelalţi medici şi mi-a zis că va cerca o ultimă idee a sa pe timp de trei luni şi dacă nu va reuşi a-l aduce în starea normală, apoi îl va aşeza el singur la institutul Şuţului.” Scrisoarea se publică în anexă de către G. G. Ursu la studiul său „Eminescu: amiciţii şi adversităţi contemporane”, din revista „Limbă şi literatură”, Vol. 5, 1961, p. 253, cu nota: „Pusă la dispoziţie de D. Şt. Emilian, unul dintre puţinii oameni în viaţă care l-au cunoscut pe Eminescu.” Zicem cu totul întâmplător, pentru că numai dintr-o simplă curiozitate profesională am răsfoit acest tom masiv, de peste 400 pagini, reprezentând producţia anuală a Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice din R.P.R. pe anul 1961, unde se tratează doct despre „marii poeţi” Th. Neculuţă, Ion Păun-Pincio, etc. – şi unde, desigur, întreaga istorie literară este convertită la paradigma crudă a materialismului dialectic şi istoric. În acest amestec strălucesc şi studii excelente de Tudor Vianu – dar se ascund şi asemenea lucruri inedite – iar despre G. G. Ursu trebuie spus că a făcut istorie literară înainte de război şi a trebuit, ca să-şi continue cariera, să schimbe viziunea după 1944 punând aceleaşi informaţii într-o altă viziune, ideologică (el este, între alţii, editorul şi biograful lui Nicolae Beldiceanu, poet ieşean stimabil, foarte interesant, el urmărind chestiuni de „audiţie colorată” în versuri – şi experimentând, împreună cu Eduard Gruber, sincretismul simţurilor în psihologie şi artă – dar rămas, tocmai prin aceste contribuţii ale anilor 1950-1960, un poet minor, aproape nesemnificativ, doar emblemă a poeziei socialiste de la sfârşitul secolului al XIX-lea). Vrem să spunem că aceste scrisori – toate, nu doar selecţia operată de editorii lor – au existat, au circulat, au fost cunoscute şi din ele s-a putut culege câte ceva de către cei interesaţi. Dar n-au fost integrate într-o arhivă publică. (Prin anii ’80 ai secolului trecut lucram la revista „Luceafărul” şi am fost solicitat, la un moment dat, să merg la un descendent al familiei ca să văd „nişte scrisori” – dar dânsului nu i-am inspirat destulă încredere, nici nu mi le-a arătat, a spus în cele din urmă că va vedea ce va face cu ele; prin aceasta vreau doar să semnalez că existau – şi că sunt convins că mai există – invitând la recuperarea lor şi depunerea spre consultare într-un loc public. La început va fi fost reţinerea de a le face publice, apoi teama de a nu şoca – sau cine ştie ce alte sentimente, nobile, desigur, în intenţie. Cornelia Emilian a fost soţia profesorului Ştefan Emilian, coleg şi prieten cu Ştefan Micle. Soţiile profesorilor universitari din Iaşi – între care şi Veronica Micle, ba încă ea în primul rând ca soţia rectorului – reprezentau înalta societate a intelectualităţii urbei, dădeau tonul purtării alese, iniţiativelor umanitare, înaltelor simţiri şi cugetări patriotice ori familiale. Ele au fost scandalizate de-a dreptul când au auzit – apoi au şi văzut – că, după moartea rectorului, în august 1879, în loc să-şi pună doliu şi să-i facă parastasele, soţia lui, Veronica Micle, şi-a lăsat fetele cu bona şi a fugit la Bucureşti unde s-a afişat cu Mihai Eminescu. Între Cornelia Emilian şi Veronica Micle a fost o relaţie de adversitate totală – şi, desigur, o rivalitate pe măsură. Acum, în 1893, după moartea amândurora, doamna şi fiica vor să demonstreze că ele l-au ajutat pe poet, nu „Bălăuca” de Veronica – şi fac demonstraţia cu „acte”, recte: cu scrisorile Henriettei, moartă şi ea tot de 4 ani. Mai târziu, în 1933, descendenţii nu consideră că a venit momentul potrivit să depună aceste scrisori private într-un depozit public – iar mai apoi lucrurile se amestecă definitiv, probabil lumea uită cu totul cine a fost cutare ori cutare, probabil că ajutorul pare prea ostentativ, oricum strident – cert este că acest tezaur epistolar nu devine public. Poate că viitorul îi rezervă o soartă specială.

Important este de ştiut că scrisorile publicate în 1893 şi republicate în 1933 reprezintă o selecţie făcută cu scopul de a demonstra ceva. Atenţie: este, de fapt, o dublă selecţie, pentru că mai întâi sunt numai cele ale Henriettei către binefăcătoarele ei, lipsind scrisorile acestora – iar apoi, dintre acestea, se aleg numai cele care interesează tema. Care este tema? – Mai întâi, boala poetului – care, după descrierile insistente şi repetate ale surorii sale, este în mod cert sifilisul aşa cum îl înţelege ea. Apoi, desigur, banii primiţi în urma chetelor şi modul de cheltuire a lor.

Comentarii

comments powered by Disqus