Despre războaiele şi pacea religiilor

Vorbire şi viaţă

Problemele relaţiilor interconfesionale au ajuns un subiect aproape obsedant de discuţie în zilele noastre. Se depun eforturi, mai mult sau mai puţin sincere, pentru a se crea întâlniri şi deschideri sau măcar iluzia lor. La noi cel puţin, în spaţiul românesc, ceea ce înainte se trăia simplu, şi se rezolva la fel de simplu, convieţuirea celor de religii diferite, atâta câtă era ea, ajunge astăzi să fie vorbire la nesfârşit, fără ca aceste dezbateri să lase să se întrevadă vreun liman izbăvitor. În ciuda aparenţelor, pe măsură ce vorbesc, oamenii aparţinând diferitelor religii par mai degrabă să se distanţeze, şi adesea nu numai unii faţă de alţii, dar, mai grav, şi faţă de ei înşişi. Inflaţia nu este bună nicăieri. Cei care vorbesc mai mult sunt cei care nu trăiesc. Ei îi instigă cel mai adesea, manipulator, pe cei implicaţi să scoată sabia, după care, nu o dată, se eclipsează în spatele unor discursuri făţarnic corecte.

Necesitate

La ce bun religia? Cât de actuală este ea astăzi? Este ea resimtiţă ca liberatoare sau drept constrângătoare de către omul zilelor noastre? În ce măsură ajunge să se raporteze astăzi credinciosul la religia sa, tot mai mult, în termenii plăcerii hedoniste şi ai comodităţii? Mai este omul în stare de sacrificiu sincer şi total pentru Dumnezeu? Răspunsurile pot fi felurite, după gradul de trezie spirituală al fiecăruia. Într-un fel, un răspuns îl dă Mircea Eliade atunci cînd vorbeşte de existenţa unui homo religiosus. Este omul general, al întregii istorii. Dar mai este ceva: Dumnezeu există! Ca atare, omul va simţi totdeauna, conştient sau inconştient, o orientare polară spre El, un dor de negrăit şi presant. Va căuta să şi le ostoiască fie într-o căutare singulară, cel mai adesea supusă rătăcirii nesfârşite, fie într-una comunitară, constituită în urma experienţei comune, istoric acreditată, a unei religii, care, pe cât se poate, să răspundă cel mai apropiat tensiunilor sale interioare.

Evoluţie sau ierarhie?

Există o evoluţie a religiilor? Destui istorici ai domeniului par să acrediteze această variantă teoretică. Fetişism, naturism, animism, totemism, magism, idolatrie, politeism, henoteism, monoteism…, iată cam care ar fi cîteva dintre treptele scării propuse. Evoluţia societăţii umane ar fi fost însoţită şi de evoluţia religiei. În fapt, nu este vorba de o evoluţie, ci de o ierarhie, provenită din căderi şi din urcuşuri succesive, diferite. Până astăzi unii sunt idolatri, în ciuda studiilor lor superioare şi aprofundate.

Dar în ce fel poate fi afirmată corect o ierarhie a religiilor? Dincolo de convingerea subiectivă a fiecăruia (de tipul nici că-mi pasă, nici că-mi pasă,/ c-a mea e mai frumoasă), s-ar putea afla criterii obiective de apreciere? Poate un om să spună că aparţine unei religii, dacă nu-şi revendică superioritatea ei doctrinară absolută, prin susţinerea unicităţii valabilităţii ei integrale? Oare nu calea cea mai corectă şi sigură de a se întâlni cu Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat o caută omul? Sau poate el rămâne între locuri (într-un soi de no man’s land religios), cu vana senzaţie sau pretenţie că le poate înţelege şi cuprinde (mental) pe toate? Cu alte cuvinte ar putea exista un soi de “punct zero”, absolut neutru faţă de toate religiile? Dacă o fi, este chiar zero, valoric vorbind, căci de acolo el nu s-ar putea explora competent şi eficient în jur.

Există, totuşi, întotdeauna, în om, în sufletul său (venind din suflarea de viaţă a lui Dumnezeu), dacă este cu adevărat atent la sine, ceva esenţial care-i spune ce este bine şi ce este greşit. Este ceea ce s-a numit conştiinţă primară. Pentru corecta desluşire a înţelesurilor ce subîntind lumea aceasta, dată nouă spre comunicare cu Dumnezeu (una dintre tezele dezvoltate teologic de Părintele Dumitru Stăniloae), Părinţii Bisericii au ajuns la concluzia că inima trebuie să fie mintoasă, iar mintea inimoasă. Este cu mult mai mult decît o simplă conlucrare între inteligenţă şi sentiment, ci întâlnirea într-o unire mistică ipostatică.

Fatalitate?

Este apartenenţa unui om sau chiar a unui neam la o religie anume un dat fatidic: o binecuvântare sau un blestem? În ce măsură o religie este însuşită şi asumată conştient de un om sau de o naţie? Sau în ce măsură rămâne ea numai o coloratură spirituală arbitrară, datorată statutului geo-politic sau meandrelor istoriei? Şi răspunsul la aceste întrebări este dependent de gradul implicării în religia respectivă, al asumării ei.

Cel mai adesea omul are descendente etnice sau familiale într-o religie, iar un neam rădăcini istorice. Omul se “trezeşte” (ca să preluăm o bună exprimare ţărănească) prin familia sa într-o religie. Neamul şi-o revendică istoric. Religia devine nu o dată componentă etnică. Este de dorit o religie naţională? Multe intoleranţe provin din instituirea unui (pretins) caracter naţional al unei religii sau tocmai din lipsa unei religii asumată ca naţională? În realitate, o naţiune aparţine unei credinţe, nu invers.

Unii rămîn la stadiul de înscriere molcomă în religia pe care au moştenit-o, fără să se întrebe prea mult asupra ei. O privesc ca pe un dat sau, în cazul mai bun, ca pe un dar. Este, de altfel, o cale recomandată de mulţi. Alţii doresc să-şi realizeze religia şi atunci o supun unei minime cercetări critice sincere. Rezultatul unei astfel de analize, duse până la capăt, plecate de la propriile scripturi şi de la propria tradiţie, ajutate şi de comunicarea personală (directă sau livrescă) cu marile personalităţi duhovniceşti, ar trebui să fie ori o asumare totală a religiei respective, ori renunţarea la ea şi aflarea unei alteia, care să răspundă mai corect realizării comunicării cu Dumnezeu. Şi totuşi, în acest din urmă caz, nu poţi să intri la raionul cu religii ale lumii şi să-ţi alegi una după gust şi pe măsură, cum ai alege o armură. În final, religia este şi un răspuns la un apel exterior (al lui Dumnezeu), care ţi se adresează din interior (setea de Dumnezeu venind din chipul Lui, pecete prezentă în orice om). Însă Dumnezeu nu vorbeşte numai individual, ci şi comunitar (istoric, etnic, geografic etc.). Religia nu este o problemă strict individuală, cum încearcă unii să o sugereze, marginalizând-o, ci una primordial comunitară.

Sigur, sunt şi “chiulangii”, pentru care problema religiei se pune în termenii comodităţii (morale, culturale etc.). Dar, o religie care se respectă şi care-i respectă pe aderenţii ei cere eforturi, exerciţiu, purificare, rafinare spirituală, cu un cuvânt necesită asceză. Cel ce caută într-o religie parcurgerea şi aprofundarea proprie a unei căi deja deschise de Dumnezeu şi lărgite de Tradiţie, se va simţi mai comod sufleteşte tocmai într-o asceză exercitată cu mai multă exigenţă, practicată în deplină libertate.

“Religii”?

Mai multe religii ar vrea să însemne ori mai mulţi dumnezei, oarecum echi-valenţi şi con-curenţi, ori mai multe căi de a-L căuta şi de a-L descoperi pe Dumnezeu (Unicul!). Cât timp omul caută numai prin propriile eforturi, această pluralitate poate fi înţeleasă, pusă pe seama limitelor sale. În momentul în care Dumnezeu intervine El Însuşi într-ajutor şi Se revelează personal, datele problemei se schimbă. Orice neatenţie sau alterare a Revelaţiei este vinovată. Dar Se revelează Dumnezeu în aceeaşi măsură tuturor? Am putea spune că El, fiind Cel Ce este (Ieşirea 3, 14), Se revelează, pur şi simplu, în existenţa Sa pură şi simplă, într-o manieră personală accesibilă, după credinţa noastră. Capacitatea de sesizare a Revelaţiei poate diferi, însă, de la om la om, dar şi de la neam la neam (neam poate acoperi determinări tribale, etnice, rasiale etc.). Talanţii nu se împart egal, şi nu ştii niciodată dacă este mai fericit cel cu mulţi sau cel cu puţini. Cei dintâi sunt, oricum, mai supuşi riscului. Atât câştigurile, cât şi eşecurile le pot fi mai mari. Efortul de receptare este şi el personal, depinzând de buna “strunire” a voinţei (= a o face să alerge cum se cuvine pe strunele adevărului). Dar ceea ce este sigur este faptul că Dumnezeu nu poate să Se reveleze, în nici un caz, în mod contradictoriu. De aceea nici nu pot fi religiile “egale” în momentul în care se contrazic din punct de vedere doctrinar.

Apartenenţă

Pentru omul care-şi asumă până la capăt, până la rădăcina fiinţei sale, o religie, ceea ce înseamnă şi apartenenţa la Biserică (aş evita să spun la “o” Biserică, deoarece nu e vorba de instituţii analizabile sociologic, ci Trupul mistic unic al lui Dumnezeu unic), problema se pune în termenii observaţiei asupra sinelui şi asupra lumii înconjurătoare. Omul serios poate avea dubii, eventual, în legătură cu capacitatea sa de cuprindere a lucrurilor, dar nu se va îndoi, îndeobşte, de cea a Bisericii (în măsura în care a ajuns să o descopere, să o realizeze şi să o asume ca a sa), în mersul ei istoric, mereu filtrând şi limpezind doctrina, desluşind revelaţia. Or, după credinţa creştină, Hristos este Revelaţia deplină.

Numai cel bine ancorat în adevărul credinţei sale poate fi liber şi se poate întâlni cu totală deschidere şi disponibilitate cu celălalt. Altfel, el nu este decât un vagabond religios, un pierde-vară al credinţei (fierbintele ei - cf. Apocalipsa 3,15), un ins lipsit de credibilitate.

Identitate şi unitate

Coexistă în om nevoia de identitate (personală şi de neam) şi dorul de unitate originară. Amândouă s-ar vrea realizate prin şi în cadrul religiei. Identitatea se doreşte afirmată, după cădere, şi prin religie proprie (cu determinări, adesea, rasiale sau naţionale). În aceste cazuri, nu corectitudinea credinţei contează totdeauna în primul rând, ci dorinţa ca ea să fie deosebită şi proprie. Dimpotrivă, în ceea ce priveşte unitatea, în cazul ei prevalează, pentru credinciosul atent la condiţia relaţiei sale cu Dumnezeu, corectitudinea reflectării mesajului divin revelat. În cadrul creştinismului, Catolicismul a încercat să obţină universalul, în timp ce Ortodoxia a încercat să afle soluţia echilibrării universalului cu naţionalul. Unitatea de tot centralizată catolică ar vrea să subsumeze aritmetic identităţile locale, Ortodoxia ar dori să le promoveze unicitatea unitară, armonizând în cadrul lor universalul, în toate nuanţele sale convergente. În acest sens, Ortodoxia este mai aplecată asupra exprimării personale a universalului, în timp ce catolicii accentuează unitatea ontologică a individualelor. Dar amândouă aceste credinţe creştine ţin mult la unitate, ceea ce pare să nu intereseze atât de mult Protestantismul, în mod afirmat subiectivist. Ceea ce propune Protestantismul din totdeauna este o Adunare, nu o unire reală.

Ecumenisme şi ecumenism

Vânturată exasperant în zilele noastre, noţiunea de ecumenism este practic uzurpată în conţinutul ei clasic. În general, două sunt tipurile de ecumenism propuse.

Unul ar fi acela al ecumenismului - ghiveci, în care toate religiile se amestecă de voie, după (lipsă de) gust. Se preconizează ajungerea la o religie sintetică, o struţocămilă mult mai complicată şi, până la urmă, mai monstruoasă.

Un altul este servit după ecuaţia următoare: ecumenism = relativism + laxism + sincretism. Se susţine că toate religile sunt căi egal revelate si corecte pentru a ajunge la Dumnezeu. Or fi mai multe drumuri (cărări), dar unele sunt rătăcitoare.

De obicei, cavalerii cei mai înverşunaţi ai acestor tipuri de ecumenism, până acum cu producţii cel mult debile, sunt dintre aceia neimplicaţi solid într-o religie sau dintre cei care plutesc în derivă printre religii.

La scară mai redusă a creştinismului, au fost lansate în acest veac teorii otioase, cum ar fi aceea a ramurilor (trunchiul comun al religiei primare creştine a generat ramuri cu egală îndreptăţire si valabilitate) sau cea a complementarităţii (fiecare dintre confesiunile creştine a păstrat “ceva” din credinţa originară, şi toate combinate ar da întregul). Constituie o capcană şi concepţia că diferitele confesiuni creştine sunt numai forme diferite ale aceleiaşi religii. Într-o religie serioasă, formele nu sunt aleatorii sau arbitrare, ci acoperă epidermic conţinutul doctrinar.

Ar fi totuşi copilăresc si iresponsabil să spui că toate religiile (sau o bună parte din ele) sunt egal adevărate şi fiecare om religios poate merge-n calea-i la fel de voios şi lipsit de griji. Noi păstrăm pentru ecumenism accepţia pe care a căpătat-o el în şirul Sinoadelor ecumenice, a toată Biserica. Se intra acolo spre discutarea unor probleme doctrinare sau canonice în divergenţă şi se ieşea cu o doctrină unică lămurită şi însuşită. Dizidenţii nu erau excluşi, bineînţeles, de la viaţă, dar erau consideraţi ca autoexcluşi de la Viaţă, de la Adevăr, de la Cale, din Biserică, mai pe scurt: eretici. Biserica veche înţelegea să fie coerentă şi consecventă. Ea ştia să se facă asistată şi în acest fel, al Sinoadelor ecumenice, de Duhul Sfânt. Ele rămân până astăzi normative.

Fariseism

Dacă tot sunt diferitele religii cam acelaşi lucru, de ce nu cedează nimeni? Tocmai pentru că diferenţele, cât de insignifiante ar părea ele unora, apar ca esenţiale (ţinând de esenţa lucrurilor) celor înscrişi asumat într-o religie. Fiecare încearcă să explice celuilalt, mai totdeauna, că deosebirile sunt neesenţiale şi nesemnificative, dar îi cere totdeauna ca el să cedeze, făcând compromisuri.

Un Dumnezeu războinic?

Scripturile, îndeosebi Vechiul Testament, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu al luptei. Domnul este viteaz în luptă (Iesirea 15,3 - Cîntarea de slavă a lui Moise), El întru dreptate judecă şi se războieşte (Apocalipsa 19,11). Una dintre armele lui Dumnezeu este sabia gurii Lui (Apocalipsa 2,16), Cuvântul (Adevăr şi Iubire), aşadar. CuvântulHristos ne spune fără menajamente inutile: Să nu socotiţi că Eu am venit s-aduc pace pe pămînt; n-am venit s-aduc pace ci sabie (Matei 10,34). Dumnezeu nu luptă niciodată pentru Sine, căci El nu este niciodată în primejdie. Lupta Sa o dă pentru credincioşii Săi şi pentru cei aleşi ai Săi (Ieşirea 14.14; Iosua 23,3; Neemia 4,20). Războaiele drepte ale acestora sunt şi ale Lui (2 Paralipomena 20,15). Aceasta ar trebui să ne dea curaj şi linişte în luptele noastre. Ca Psalmistul, putem chiar invoca ieşirea lui Dumnezeu la luptă în apărarea noastră: luptă împotriva celor ce se luptă cu mine! (Psalmul 34,1).

Un Dumnezeu al păcii!

Dar, cel puţin la fel de mult, Dumnezeu apare ca un Dumnezeu al păcii (1 Corinteni 14,33 - pacea pusă aici în oponenţă cu “neorânduiala”) Care va zdrobi pe satana (Romani 16,20). El este cu noi, şi cu El ne cere Apostolul să ne însoţim (Romani 15,33; 2 Corinteni 13,11; Filipeni 4,9) şi să trăim în pace (2 Corinteni 13,11). El sfinţeşte (1 Tesaloniceni 5,23), El ne dă pacea-n toată vremea şi-n tot chipul (2 Tesaloniceni 3,16), El este Cel Ce L-a sculat din morţi pe Domnul nostru Iisus (Evrei 13,20). El pune-va capăt războaielor până la marginile pământului, arcul va sfărâma şi va frânge arma, iar pavezele în foc le va arde (Psalmul 45,9).

Hristos a venit de la naştere vestit ca aducător de pace şi bunăvoire pe pământ (Luca 2,14). După Înviere, mesajul dintâi a fost acesta: Pace vouă! (Ioan 20,19.21), pus alături de Nu vă temeţi! (Matei 28,5) şi Bucuraţi-vă! (Matei 28,9). Pace, curaj, bucurie - iată triada mirifică şi tonifiantă a Învierii. Sigur, bătaia principală a mesajului Învierii este spre pacea interioară, însă şi pacea exterioară nu poate surveni decât în urma unei pacificări interioare.

Pacea omului nu poate fi decât în Hristos. Pacea înseamnă ea însăşi o biruinţă mai mare decât orice războire. Hristos a biruit prin pace, omul nu poate birui decât tot aşa (Ioan 16,33). Războaiele sunt multe, pacea este unică în substanţa ei.

Război nevăzut

Sunt şi războaie interioare, nevăzute. În primul rînd, războiul cu răul din tine. Numai cine nu-şi poartă războiul interior, are timp de cel exterior şi îi place, ca atare, să se producă astfel. Războiul interior este cu adevărat necesar si roditor de pace.

Lupta cea bună

Sunt “războaie” pe care eşti obligat să le porţi. Trebuie să porţi “război” pentru adevărul dreptei credinţe, dar singura armă biruitoare rămâne iubirea. Pare o banalitate. Dar folosirea iubirii în luptă a ajuns cu totul excepţională, banalitatea zilnică fiind lupta fratricidă dezlănţuită. Apostolul neamurilor pare obsedat de ceea ce el numeşte lupta cea bună, mai ales în Scrisorile către ucenicul său Timotei. Miza acestei lupte, care constă în principal în vestirea Evangheliei (1 Tesaloniceni 2,2) şi în mărturisirea dreptei credinţe, este eshatologică: Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care mărturisirea cea bună ai mărturisit faţă de martori (1 Timotei 6,12). La sfârşitul vieţii, în pragul înfăţişării la tronul de judecată divin, numai cu această luptă “se laudă” Sfântul Pavel, altfel deloc sărac în merite: Lupta cea bună am luptat, călătoria mi-am împlinit-o, credinţa am păzit-o. (2 Timotei 4,7).

Experienţa propriei lupte, îl face pe Apostol să-i îndemne şi pe ceilalţi creştini la susţinerea ei, îmbrăcându-se în armura luminii (Romani 13,13; a se vedea şi Efeseni 6,10-19, unde înarmurarea şi înarmarea creştinului luptător sunt redate in extenso), în Iisus Hristos (Romani 13,14, ceea ce se realizează prin botez şi prin perpetuarea lui euharistică), întru toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu (…) în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu; prin armele dreptăţii (2 Corinteni 6,4.7). Un alt Apostol, Iuda, îndeamnă în acelaşi fel: Să vă luptaţi pentru credinţa care o dată pentru totdeauna le-a fost dată sfinţilor. (Iuda 3).

Cu toate că omul, lupta creştinului autentic este cu precădere spirituală (2 Corinteni 10,3-4). Este o luptă ce trebuie purtată, în egală măsură, individual şi comunitar: să aud despre voi că staţi într-un singur duh, într-un singur suflet luptându-vă pentru credinţa Evangheliei (Filipeni 1,27).

Războiul exterior

Războiul interior este însoţit cel mai adesea de lupte exterioare. Cu necazurile, cu ispitele. Creştinul, datorită condiţiei sale existenţiale alese, este mai expus acestor lupte, ca orice veritabil ostaş aflat mereu în prima linie a frontului. El luptă fie direct, fie prin simpatie si compătimire (Evrei 10,32). El luptă pentru sine, dar mai ales pentru alţii. Lupta sa nu face niciodată victime, ci totdeauna încearcă să salveze. Părintele este dator să lupte fără frică, cu nădejde în Dumnezeu, pentru fiii săi duhovniceşti (Coloseni 2,1), capul familiei pentru toţi ai casei (Neemia 4,14) etc. Este o luptă neostenită, acompaniată de teribile temeri (2 Corinteni 7,5). Izbânda poate fi asigurată numai de conlucrarea cu Dumnezeu, de transparenţa celui care se osteneşte luptând la lucrarea lui Dumnezeu în el (Coloseni 1,29). Miza tuturor luptelor rămâne mântuirea. Nădejdea şi încredinţarea creştinilor este mai mare în acest sens: vrednic de crezare e cuvântul şi de toată primirea; fiindcă spre aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, că ne-am pus nădejdea-n Dumnezeul cel viu, care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor (1 Timotei 4,9-10). Dar şi datoriile lor sunt mai mari.

Război cu Dumnezeu

Cu voie sau fără voie, unii ajung să se războiască cu Dumnezeu. Neglijenţe păcătoase te pot aduce în această situare. Suntem avertizaţi în acest sens: Nu cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu! (Fapte 5,39). Vremurile din urmă vor fi mai marcate de acest tip de război: Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor; şi cei împreună cu El, chemaţi şi aleşi şi credincioşi [vor birui şi ei] (Apocalipsa 17,14). Va fi timpul unui război (spiritual) generalizat: războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu Atotţiitorul (Apocalipsa 16,14). Dar, pentru creştin, tot viitorul este astăzi (vine ceasul, şi acum este, spune Hristos - Ioan 4,23).

Într-un fel, se războiesc cu Dumnezeu, fără s-o realizeze, toţi cei care refuză să I se alăture: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea (Matei 12,30 ;Luca 11,23). Tertium non datur. Cu puţin mai multă atenţie la sine, fiecare poate auzi, ca odinioară Saul, glasul tânguitor al lui Dumnezeu: de ce mă prigoneşti? (cf. Faptele Apostolilor 9,4). Fiecare e chemat la un drum al Damascului şi la o orbire vindecătoare, spre străvedere.

Războaie religioase?

Sunt cu adevărat războaiele numite ca atare religioase? Ele sunt, în orice caz, cele care au alimentat o anumită critică destul de acerbă a religiilor în epoca contemporană. Însă, unul dintre Apostoli observa corect: De unde războaiele, şi de unde luptele dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care vi se războiesc în mădulare? (Iacob 4,1). Sfântul Apostol Ioan este şi mai categoric, arătând că satana e cel care amăgeşte popoarele şi le adună la război (Apocalipsa 20,8). O adunare care desface, care risipeşte.

Războiul armat izbucneşte atunci când doctrina, superficial cunoscută, este deturnată în ideologie, iar ideologia se cere aproape inevitabil a fi folosită ca instrument de anihilare şi eliminare a celor cu care dorinţele de stăpânire despotică intră în coliziune. Practic, în astfel de războaie, motivaţia religioasă este numai pretext, cauzele imediate, mărturisite sau nu, fiind de altă natură, de cele mai multe ori economică, socială sau politică. Ca în multe cazuri, a avea luptă contra lui a fi: setea de a avea mai mult şi mai uşor a unora alimentează exercitarea unor acţiuni exterminatoare mârşave în vederea trecerii în a nu mai fi a altora.

În acelaşi timp, şi reciproca este adevărată: toate războaiele au un substrat religios, ele demonstrând cu mare evidenţă depărtarea de Dumnezeu. Până la urmă, orice agresiune este o agresiune împotriva lui Dumnezeu, împiedicare tragică de piatra Hristos (Matei 21,44), lovire iresponsabilă cu piciorul în ţepuşă (Faptele Apostolilor 9,5).

Originea mai tuturor violenţelor mai constă şi în faptul că omul se face, cu teribilă plăcere, pre sine celuilalt, deodată, procuror, judecător şi călău. Există o mare ispită a diabolizării celorlalţi, a trimiterii lor rapide în iad. În ciuda numeroaselor avertismente scripturistice, nimic nu I se uzurpă mai mult lui Hristos decât calitatea de Judecător unic.

Cât priveşte pacea, şi cea mai mică, ea îşi are originea în Hristos, ea nu poate fi decât întru Hristos. Acesta a fost scopul propovăduirii Sale printre oameni (Pe acestea vi le-am grăit pentru ca-ntru Mine pace să aveţi - Ioan 16,33).

Structuri şi responsabilităţi ierarhice

În mod normal, orice religie îşi constituie o clasă sacerdotală, menită să rostuiască şi să gireze corectitudinea doctrinei şi a cultului aferent. Ea se organizează sub o formă ierarhică. Soliditatea unei religii constă şi în temeinicia structurării ierarhiei sale. Acest lucru depinde de măsura în care Dumnezeu este acceptat să se implice în constituirea ierarhiei, asistând-o activ. Practic, pot fi observate două ierarhii. Una instituţională, alta spirituală (aici în sensul de duhovnicească). Ele pot interfera într-o măsură mai mică sau mai mare, dar nu ajung niciodată să se suprapună (situaţie ideală, paradisiacă). Important este ca cele două ierarhii să rămînă într-o legătură cât mai organică şi să se potenţeze reciproc. Cea duhovnicească rămâne însă sarea credincioşilor, prin ea, mai ales, se lucrează pacea: Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii (Marcu 9,50).

Până la urmă, ierarhiile sunt cele responsabile sau chiar vinovate de derapajele războinice în raportul dintre religii. Acestea au loc îndeosebi atunci când clasa sacerdotală ajunge să fie o castă în căutare de privilegii de tot felul. Dar tot ierarhiile pot avea şi meritul principal al păcii. Ele trebuiesc stimulate de credincioşi în această direcţie: Dar vă rugăm, fraţilor, să-i aveţi în cinste pe cei ce se ostenesc între voi şi sunt mai-marii voştri întru Domnul şi vă dojenesc; şi pentru lucrarea lor să-i socotiţi vrednici de prisoselnică iubire. Fiţi cu pace între voi (1 Tesaloniceni 5,12-13).

În principiu, mai toate religiile preconizează o dispoziţie paşnică faţă de străinii de ele, mai ales când sunt monoteiste, când acceptă un Dumnezeu unic al tuturor.

La bază, lucrurile repetă în mic pe cele de la vîrf. Ciocnirile, petrecându-se între persoane sau între grupuri mici de aderenţi, se pot stinge mai lesne. De aceea este de dorit o credinţă unică: ea ar lipsi pe cei războinici de o serie de pretexte, iar fără pretexte multe porniri belicoase ar arde mocnit, până s-ar stinge, fără să mai izbucnească.

La fel de gravă este şi abandonarea de către creştin a calităţi sale clericale generale (în fiecare om există componenta potenţială a preoţiei universale), faţă de el însuşi şi faţă de cei din jur. El capătă atunci o dispoziţie războinică.

Desprinderea clerului de poporul credincios, abandonul fals şi formal elitist al turmei de către păstori, infuzarea de porniri violente printre aderenţi generează şi multe din numeroasele pusee anticlericale. Din păcate, anticlericalismul pare să fie o modă eternă, foarte adesea fără justificări obiective suficiente. Sunt, desigur, unii care scriu despre cler numai “pe faţă” (de bine) - mediile eparhiale, dar şi alţii care scriu numai “pe dos” (adesea chiar pe dos) - mediile intelectualiste rebele. Dar numai cu ochiuri pe faţă sau numai pe dos nu iese o împletitură ca lumea. Şi nici chiar cu “unul pe faţă, unul pe dos”. Numai modele simpliste şi rudimentare. Lucrurile sunt mult mai complexe şi trebuiesc analizate fără prejudecăţi, sine ira et studio, pentru a li se dezvălui adevăratul continut şi, eventual, a vindeca rănile. Ierarhia este esenţială, în cer şi pe pămînt. Ea este creştină în măsura în care este o ierarhie a jertfei de sine şi a iubirii pentru celălalt. Ierarhia nu este destinată să creeze sau să statueze inegalităţi, ci să le îmblânzească. În urcuşul Scării Sfântului Ioan, nimeni nu este întrebat de rangurile-i vane sau de studii, ci de implicare şi rodire, de purificare şi de luminare.

Înceţoşare

O proastă alegere religioasă îl lasă pe om cu ochii în ceaţă, orbit de false extazieri, expus rătăcirii şi îmbolnăvirii fiinţei.

Apoi, este plină lumea contemporană de tot felul de manifestări ale unor fenomene concepute în chip fals ca având caracterul unor “religii” (doctrine spiritualiste ezoterice, unele sisteme politice, diverse sporturi, anumite categorii de muzică, tot felul de hobby-uri etc.). Se confundă patima şi o brumă de obişnuinţe ritualistice cu religia şi cu cultul. Este plină lumea de idolatrii profane păguboase, care deturnează sufletul din drumul său firesc spre Dumnezeu şi spre frumuseţea Lui aureolară.

Convergenţă

Convergenţa religiilor poate fi gândită a fi ontologică şi eshatologică. Ea provine din unicitatea lui Dumnezeu (Unul Sfânt, Unul Domn), din apartenenţa noastră la un singur rai iniţial şi la unul singur final (Ierusalimul ceresc, prin numele său cetate a păcii). Divergenţa apare între aceste spaţii paradisiace, ca o penetrare a iadului în lume.

Când părintele Rafael Noica afirma, cu bună dreptate, că omul este prin fire ortodox, nu voia să spună că el aparţine Bisericii Ortodoxe, ci că este construit spre o dreaptă credinţă, spre o relaţie cu Dumnezeu corect dezvoltată. Părintele John Breck (duhovnicesc profesor de Studiul Noului Testament la institutele Sfântul Serghei din Paris şi Sfântul Vladimir din New York) spune că nu se poate raporta la alţi creştini decât gândindu-se că şi ei sunt mai mult sau mai puţin ortodocşi (chiar dacă nu aparţin formal Bisericii Ortodoxe), că au păstrat, totuşi, câte ceva din dreapta credinţă.

Convergenţa finală şi definitivă a religiilor nu va fi decât în eshaton, când toate, de obşte, se vor fi luminat desăvârşit. Până atunci, religiile sunt marcate, mai degrabă, de divergenţă, aceasta apărând ca o ruptură în relaţia firească cu Dumnezeu, în urma căderii paradisiace, aşadar. Omul a plecat de acasă risipitor şi se va întoarce acasă, la Dumnezeu, îmbogăţit de cicatricile vindecării atâtor răni existenţiale, răpus de dorul sânului patern, după ce va fi realizat că experienţa istorică, oricât de fascinantă, rămâne pentru el o stare dureroasă şi precară de străinătate.

Îndemn

Dacă-i cu putinţă, pe cât ţine de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii (Romani 12,18). Din păcate nu este totdeauna cu putinţă şi nu ţine totdeauna de noi. Hristos a prevăzut asta.

Moştenire

Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau (Ioan 14,27)

Fericirea înfierii

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5,9).

Comentarii

comments powered by Disqus