7 poeme

NOCTURNA OPUS 9

La viaţa mea am o dambla
A nu serba o cacealma…

Joviala, pendula dă
Dousprezece bobârnace Timpului,
Al treisprezecelea se pierde
În isteria colectivă eşalonată pe ore
De la Soare Răsare la Apusul de lume,
Cel mai zgomotos şi mai cinic carnaval
De pe Terra îşi exhibă măştile…
Ne apropiem de Moarte hârjonindu-ne
Valsăm bucuroşi că nu ne prăpădim singuri,
Explozii pirotehnice
Arc peste o victorie a la Phyrrus,
La microfoane se urlă aiureli şi truisme,
Rochii cu strasuri se grăbesc a se lepăda
De pe corpuri fierbinţi transpirate,
După o adulmecare de jivine în rut,
Întercalate de toasturi formale,
Pustiul din oameni e irigat cu şuvoaie de vin,
Muşchiuleţul în sânge mai taie
Din nestăvilite pofte canibale,
Hiroşime artizanale, norii de tutun,
Ne avertizează din înaltul plafoanelor
Că totul e fum, că acest simulacru de haz
Dăunează grav posterităţii,
Încă mai avem resurse de a elimina din noi,
Ca pe nişte toxine, ultimele inocenţe,
Prefăcându-se a ne înţelege, Dumnezeu
Ne aruncă din nori confetti de nea
La rugăminţile disperate pentru mană cerească,
Înţelepţii ştiu că albu-i culoare de doliu
În cheie astrală…
Gustul de lacrimi, băută toată noaptea
Nebuniei planetare, până la greaţă,
Ni-l alungă, fierbinte, salvatoare,
Aburindu-ne obrajii
O reîncălzită ciorbă de potroace…

ISTORIE HAZLIE

Dej musteşte a bună dispoziţie proletară
Ştiind că merge pe blat cu trenul istoriei,
Cizmarul ne zâmbeşte şăgalnic, strâmb,
Ca un placheu de la un pantof scâlciat,
Ţapu’, răsfirându-şi barba, râde mânzeşte,
E felul lui de a fi preţios animal,
Nea Ion Ilici hohoteşte ca proasta-n târg
Cheltuindu-şi aiurea sinergia paşilor legănaţi,
Din ochiul ceacâr al matrozului mangă curge
O lacrimă: Stolo, nu mă orbi cu Golden Blitz-ul
Mihai Viteză se închipuie, cabotin, Mihai Viteazul
Dar ăstuia până şi zâmbetul îi este bâlbâit,
Vremuri de râs trăit-am
Jumătate de veac bătută pe muchie,
Doar Mareşalul ne-ndeamnă
Din colţul lui de uitare,
La care l-au pedepsit toţi zâmbaţii
Să stea pe coji de nucă,
Nu mai avem putere, nici să râdem,
Nici să bocim, ni paix, ni guerre,
Rostind, cu mult mai grav
Decât o sentinţă abuzivă
De condamnare la moarte,
Trei cuvinte ordin,
Ca o Sfântă Treime a demnităţii:
„Nici o lacrimă!”

PROMENADE ATEMPORALE

Până mai ieri, ne întâlneam cu străbunii
La mănăstirea Marelui Ştefan în naos…
Că nu-i tăzlăuan să fi trecut pe-acolo,
Prin faţa altarului pârguit de icoane,
La botez, cu ochii bulbucaţi
De spaima începutului de viaţă,
La nuntă, voievod de-o zi, încoronat
Cu pirostriile legământului în doi,
Şi, în fine, pe năsălie, galben, nepăsător
La promisiunile rudelor înlăcrimate
Bocind, din reflex, c-aşa se cade la mort,
„Veşnica pomenire”, dar ce s-o servi la praznic?
Singură, mănăstirea, ne garanta că musai
CANDVA vom trece prin naos
Şi, prin rotocoale de fum
De cădelniţă şi miros de tămâie
Ne vom reîntregi familiile rătăcite prin pământ
„Sărut mâna, bunicule”, „Bună, nepoate”
„Ce zici, punem la noapte de o Messă?”
Că Dincolo-s interzise chiolhanurile,
Ptiu, ce dogorit de sete mi-i spiritul
Dau cruce masivă de marmură pe un şpriţ de la mat
Iertare, Preamărite, trăncănesc aiurea, cu păcat,
Am înţeles, pe dată execut mătăniile,
M-am preabucurat de venirea rubedeniilor…
Înălţarea unui alt lăcaş al Domnului
I-a pus pe sătenii de Dincolo şi Dincoace de Styx
Pe gânduri… Să te ţii de-acum încolo
Umblatul brambura al Sufletelor între naosuri
Premize iminente-drăcie!- de haos,
Şi atunci nu s-a găsit o altă soluţie
Decât să-şi fixeze întâlnire, la pauza de criptă,
Pe malul stâng al Peştiosului, pentru nocturne ,
Tandre, sfâşietoare, atemporale promenade…
Nu vă îngrămădiţi, prisoseşte infinitul,
Ajunge la toţi. E lună plină şi se zăreşte
Înspre Apus, tăcut şi martor la toate, Holmul…

DIN HAOS

Nord şi Sud, Est şi Vest, nimicul
În întuneric mă-mpresoară
Şi îl sfidez întâia oară
Strângând în mână ombilicul
Ţip a uimire…Mama după mine
Triumful astrelor pe două voci
Izbuc de viaţă printre roci
Şi-o-ntretăiere de destine
În juru-mi scutece de duioşie
Eu sunt candoarea şi stăpânul
Cu buzele în aer caut sânul
Şi Soarele şi Luna mă mângâie
Aşa aş vrea să fiu mereu
Sub protector culcuş de mamă
Plonjez în vasul de aramă
Privit din cer de Dumnezeu…

DERIVĂ

Cobor stingher într-o gară
Un câine încolţit de hingheri
Bucureştii pribegiei de ieri
Emigrant în propria-mi ţară
Sufocat de al hârţoagelor rit
Ce drepturile-mi amputează,
A naufragiu, ciclon se-nnorează
Vas vagabond de nici un port dorit
Se derulează în high speed
Debut confuz de lefegiu,
De unde oază în pustiu?
Sclavaj perpetuu, suicid?
Amân plânsul pentru altă rundă
Le demonstrez că am valoare
Dintr-o utopică Adriatică mare
Privesc Veneţia cum se scufundă…

SPOVEDANIE

Doamne, am furat
Câteva clipe de veşnicie,
Nişte firimituri de iubiri rămase
De la ospeţele ghiftuiţilor
Şi tăinuite giuvaiere din limba română,
Dar le-am dat înzecit înapoi,
Doamne, iartă-mă!

Nu mi-am iubit aproapele,
Cum să-l iubesc, când el mă lovise,
Secătura, peste obraz?
Cum să i-l întind şi pe celălalt
Să mă umilească simetric?
Şi nu m-am căit,
Şi nu i-am întors lovitura,
Iertător, ignorându-l,
Aproape că l-am iubit,
Doamne, iartă-mă!

Am ucis, cu sânge rece am ucis,
Ideal după ideal,
Speranţă după speranţă,
Cadavrele pluteau în jurul meu
Iar eu, criminalul în serie,
Cu mâinile în mănuşi de plastic,
Să nu mă molipsesc
De virusul devastator al împlinirii,
Număram doar banii de chenzină,
Astfel am ucis şi pe drept
Am fost condamnat la viaţă,
Doamne, iartă-mă!

Am preacurvit,
Mai degrabă cu gândul, decât cu fapta,
Cu câtă condamnabilă
Destrăbălare ideatică
Îmi iroseam nopţile
Cu superstarurile la modă
Nesătulele, deabia se îndurau
Să părăsească dormeza PAL al XIV-lea
Dimineaţa, când ne soma ceasul,
Doar aşa scăpam de pretenţia lor
Pentru pensii alimentare în valută,
Am plătit şi pentru asta
Cu şi mai multă singurătate
Decât atunci când divele ca andivele
Se lăfăiau în dulcile-mi onirisme,
Doamne, iartă-mă!

Şi chip cioplit mi-am făcut,
Nu din şefi ageamii, agramaţi, agresivi,
Sau din colegi delatori,
Chip cioplit din propria înfăţişare,
Că mereu, bărbierându-mă
Mă tăiam cu lama
Oricum chip neşlefuit,
Recunoaşte, Luminate, că nu erai
În apele tale când m-ai turnat,
Scuze pentru nuanţa peiorativă,
Fusese, probabil, lut
Provenit din demolări
Sau argilă refuzată la export,
Dar oricât aş fi întârziat
În faţa oglinzii, dincolo de luciu,
Îţi jur, îţi zăream aura,
Doamne, iartă-mă!

Mea culpa, tânăr şi imbecil,
Sufocat de sloganele timpului Antichrist,
M-am lăsat ademenit de Marx,
-Din profil chiar că îţi semăna-
Ştiu că mă priveai cu o imensă milă
Cum îndrugam despre materialitate
Şi determinism. Sufletu’…Truisme…
Mă îndoiam de tine,
Trebuia, rogu-te nu te enerva,
De mânecă să mă tragi
Ca să-mi corectez eroarea tragică,
Câte mătănii să fac a îndurare?
Câte poeme-rugăciuni de Eminescu
Să-ţi recit a penitenţă?
Recunosc, ţi-am luat numele în deşert
Numai eu ştiu spaima
Cu care te invocam ca să mă ai în pază
În periplurile mele africane,
Doamne, iartă-mă!

Am furat, nu mi-am iubit aproapele,
Am ucis, am preacurvit,
Şi chip cioplit mi-am făcut,
Şi numele în deşert ţi-am luat,
Doamne, iartă-mă!

DE CE?

De ce e anotimpul cald sau rece
Iar rădăcinile nu cresc în vârf de pom?
Copilul se rezumă a fi proiect de om
De ce precede, agasant, 9 pe 10?

Iarba de ce mă mângâie pe talpă
Iar bolnavii-n cale mă lovesc?
De ce tristeţea se-ntâmpl-atât de des?
Şi râsete se-aud doar la agapă?

De ce mereu morocănos e tata
Şi îmi aruncă-n treacăt o privire?
Chiar lămuriţi-mă, ce-i aia „o iubire”
Şi cât de lungă i-i durata?

Inima, de ce nu se opreşte a se odihni
Şi se dă huţa-huţa cu scrânciobul?
De ce se strâmbă de oglindă ciobul
Şi din icoană Maica începe a-mi zâmbi?

Comentarii

comments powered by Disqus