Partidismul moldovenesc și conjunctura regională

Partidismul moldovenesc și conjunctura regională

Sistemul politic şi-a însuşitşi a modelat treptat instituţiile (elementele) sale componente. Partidele politice sunt o asemenea realizare istorică şi le revine rolul de elemente centrale ale sistemului. Partidele, în accepţiunea noastră, sunt pentru sistemul politic intern, ceea ce statele sunt pentru sistemul internaţional. Dacă statul este considerat principala instituţie a sistemului politic, atunci partidele sunt cele care dau conţinut şi dinamică acestuia. Partidele participă activ la redistribuţie, sau la alocarea autoritară de valori cum ne-ar completa D. Easton, şi determină, în mare măsură poziţionarea externă a statului. Toate acestea suscită interes deosebit pentru aceste instituţii structurale, iar în cazul Basarabiei actuale sunt o trăire istorică şi o perspectivă de viitor, viitor care nu trebuie ratat. Prin urmare, studiul este o sinteză a evoluţiei istorice şi a dinamicii actuale a subsistemului partidist din Republica Moldova. Conceptualizare şi tradiţie.

Formula definitorie general acceptată conform căreia – Partidul politic este o grupare deoameni constituită pe baza liberuluiconsimţământ care acţionează conştient şi organizat pentru reprezentarea intereselor unor clase, grupuri sociale şi comunităţi umane, luptând pentru dobândirea puterii politice în vederea organizării şi conducerii societăţii în conformitate cu doctrina îmbrăţişată şi programul de guvernare – lasă teritoriul dintre Prut şi Nistru fără o bogată tradiţie a fenomenului partizan, iar conjunctura externă, cronic nefavorabilă, a facilitat «reţinerea instituţională» a acestui teritoriu românesc. De altfel, o bună parte a politologilor basarabeni, constată şi astăzi un grad redus de instituţionalizare a partidelor politice moldoveneşti.

Primele cercuri politice apar în Basarabia în anii 70 ai secolului al XIX-lea. La această etapă, predominau curentele anarhiste şi socialiste, curente promovate,în mare parte, de către tineretul care îşi făcea studiile în centrele universitare a Imperiului Ţarist. Printre cei mai notorii dintre aceştea erau Z. Ralli-Arbore, N. Zubcu-Codreanu, M. Negrescul, etc. Tradiţiile momentului erau şi aici prezente, iar socialismul şi anarhismul, fiind curente revoluţionare, erau cele care captau în mod aparte atenţia tineretului. Ideile liberale, pe de altă parte, fiind mai „serioase”, circumspecte la elanul revoluţionar, absorbite, de regulă, de către minţile boierilor cu viziuni progresiste şi ale intelectualilor trecuţi de vârsta tinereţii: C. Stamati-Ciurea, V. Laşcu, P. Leonard etc. Existenţa unor purtători de idei, al căror rol nu poate fi nici într-un fel ignorat, nu implică însă şi existenţa unor organizaţii care ar putea încerca transpunerea în fapte a acestor viziuni şi idei politice. Pentru apariţia unor structuri organizatorice, din punctul de vedere al exercitării puterii politice, erau necesare mutaţii serioase şi semnificative în structura sistemului politic.

Seismele serioase generatoare de formule instituţionale, s-au articulat odată cu revoluţiile ruse din 1905 şi 1917, evenimente care au provocat mari shimbări în interior şi în afară. Basarabia, ca parte din sistem, a fost direct şi substanţial influenţată de acest curs al evenimentelor, iar proximitatea geografică furniza elemente ale vieţii politice din statul român. Astfel, pe de o parte viaţa politică din Basarabia repeta policromia politică din Imperiul Rus, iar pe de altă parte – se modifica în dependenţă de potenţialul politico-militar al Regatului Român. Ca o consecinţă a acestor procese, Basarabia cunoaşte o dezlănţuire a activismului politic şi în regiune apar cca 50 de partide şi formaţiuni politice. Organizaţiile social-politice apărute, însă, aveau un caracter instabil, erau efemere şi nu se bucurau de un sprijin stabil din partea populaţiei.

Efectuând o descriere succintă a principalelor formaţiuni politice din această perioadă şi utilizând, întru facilitarea procesului, o diviziune dreapta-stânga (cele care pledau pentru schimbare pe stânga eşichierului politic, iar cele care pledau pentru status-quoul pe dreapta), menţionăm că dinamica evenimentelor a modificat adesea acest barometru politic. În imediata apropiere a revoluţiei din februarie 1917, extrema stângă era reprezentată de o formaţiune încă nu prea numeroasă, dar deosebit de activă – Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Rusia (aripa bolşevică) condus de V. Lenin. În Basarabia, de rând cu bolşevicii, erau manifeşti prin atitudine revoluţionară şi anarhiştii. Sperând la un final victorios, ambele curente se arătau profund dezamăgite de consecinţele revoluţiei din februarie 1917. Programele curentelor politice vizate conţineau prevederi despre necesitatea unor schimbări radicale în societate: distrugerea sistemului politic existent, ieşirea din război, lichidarea capitalismului imperialist, etc.

Pe poziţii ideologice apropiate, dar nu extremiste, erau plasaţi socialiştii revoluţionari sau eserii. Aceştea se situau pe poziţii reformiste şi nu revoluţionare, îndeosebi după consumarea revoluţiei din februarie, pe care ei o considerau finală. Ei optau, de asemenea, pentru continuarea războiului până la victorie. După revoluţia din februarie, socialiştii revoluţionari au devenit formaţiune politică de dreapta, în raport cu bolşevicii şi anarhiştii.

Centrul politic la începutul lui 1917 era reprezentat de Partidul Constituţional-Democrat. Cadeţii (constituţionaliştii democraţi) nu doreau lichidarea sistemului politic existent, ci optau pentru o reformare limitată a acestuia, care viza păstrarea instituţiei monarhiei, dar într-o formulă mai democratică – monarhie constituţională.

Dreapta a segmentului politic basarabean, în cele din urmă, era reprezentată de formaţiuni politice, favorabile păstrării situaţiei existente, în special, ceea ce ţine de rolul monarhului. O doză mare de extremism era administrată acestor formaţiuni prin lozincile şi activităţile velicoruse şovine. Printre liderii de seamă a mişcărilor respective poate fi nominalizat P. Cruşevan. Iar formaţiunile politice reprezentative pentru acest segment politic au fost Uniunea Poporului Rus şi Liga Patriotică Basarabeană. De asemenea existau formaţiuni politice fără opoziţie ideologică stabilă, dar care apărau în primul rând minorităţile etnice în baza cărora au fost constituite, ca exemplu Uniunea Generală Muncitorească a Evreilor (Bundul evreiesc). Dată fiind activismul politic din această perioadă se manifesta preponderent în mediul urban, îndeosebi în Chişinău, care era populat în mare parte de alogeni, activismul politic era o îndeletnicire mai mult pentru alte etnii, iar băştinaşii nu prea erau «inseraţi» în viaţa politică. Unica formaţiune politică care prin definiţie urma să apere interesele moldovenilor era Partidul Naţional Moldovenesc (PNM), organizaţie fondată în aprilie 1917 prin implicarea directă a unor astfel de personalităţi ca V. Stroiescu, P. Halippaşi, O. Ghibu. Partidul a fost un succesor ideologic al Partidului Naţional-Democratic Românesc, ce activa în perioada revoluţiei din 1905. Inspirată de C. Stere şi I. Pelivan, această mişcare politică revendica, în special, stoparea rusificării şi autonomia culturală a ţinutului. Deşi activitatea formaţiunii a fost efemeră şi nesemnificativă, aceasta a fost o mostră a trezirii conştiinţei româneşti în Basarabia.

Partidele politice respective nu au participat, într-un model democratic de astăzi, la constituirea Sfatului Ţării. Însă speculaţiile exiatente referitoare la legitimitatea Sfatului Ţării sunt spulberate magistral de către I. Nistor care menţionează că: „…în lipsa unei organizaţiuni administrative solide, alegerile pentru adunarea legislativă nu se putură face direct. De altfel populaţiunea bărbătească între 19 şi 48 de ani nici nu se întorseseră de pe diversele fronturi ruseşti… Din pricina aceasta s-a recurs la alegeri indirecte prin comitetele ostăşeşti, ţărăneşti şi muncitoreşti, precum şi prin corporaţiunile profesionale constituite”. Mai mult, dată fiind că însuşi formaţiunile politice sufereau de o profundă criză de legitimitate politică, neimplicarea lor directă în constituirea Sfatului Ţării, nu lezează nicidecum legitimitatea acestuia. Iar către finele activităţii sale, Sfatul Ţării cuprindea următoarele «partide parlamentare»:− Blocul Moldovenesc- care a jucat un rol decisiv în procesul de votare a autonomiei, independenţei şi ulterior a Unirii cu Regatul România. Blocul era format din intelectualitatea şi ostăşimea naţională;− Fracţiunea ţărănească- ce revendica chestiuni de ordin social şi în primul rând – problema pământului.− Minoritarii etnici – asiguraţi cu 30% din locurile din Sfatul Ţării, prevalau ucrainenii şi ruşii. Evident că opinia lor nu coincidea cu cea a băştinaşilor, mai ales în problema reintregirii spaţiului românesc.

Deoarece Sfatul Ţării avea o componenţă pre revoluţionară, în mare parte ostilă bolşevicilor, aceştia din urmă şi-au desfăşurat activitatea în calitate de forţă politică extraparlamentară şi antisistem.

Toate acestea confirmă, perioada de debut al pluripartidismului moldovenesc şi, totodată, dezorganizarea, insuficienta activitate în viaţa politică şi slaba instituţionalizare a acestuia.

Unirea Basarabiei cu România, o mult aşteptată revenire la arealul etno-cultural românesc, a avut şi o expresie în viaţa politică din regiune, printr-un proces calitativ nou. Deşi limitată cronologic, aceasta a fost perioada pe parcursul căreia populaţia Basarabiei a avut posibilitate în premieră să participe la alegeri parlamentare în bază pluripartidistă. Cultura politică a populaţiei a recepţionat un suflu participativ, graţie acestei experienţe inedite de activism politic. Viaţa politică, în ansamblu, este marcată de o dihotomie a continuităţii şi discontinuităţii. Astfel, o parte din liderii autohtoni de partide şi de opinie care au dominat viaţa politică revoluţionară au supraveţuit politic şi s-au bucurat de o anumită priză la electorat şi în perioada interbelică. Este cazul lui C. Stere, P. Halippa, I. Buzdugan, I. Inculeţ etc. Totuşi, în această perioadă „elita politică basarabeană nu a fost inclusă în cea românească”. Continuitatea s-a manifestat, de asemenea, la nivel de programe. Liderii politici basarabeni continuau să se orienteze spre ţărănime. Primatul revendicărilor sociale confereau acestora o puternică nuanţă socialistă. Nu în zadar mulţi dintre ei erau etichetaţi drept bolşevici.

Discontinuitatea, pe de altă parte, se manifestă în plan organizaţional. Or, partidele existente până la Unire s-au contopit cu cele din ţară, sau altfel înghiţite de sistemul pluripartidist naţional. Au existat, totuşi, tentative dea crea partide regionale, dar fără de succes. Drept exemplu ar fi Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de C. Stere (1918-1919) sau Liga Democratică a Ordinii şi Dreptului în Basarabia, condus de Oranov (1922-1928).

Partidismul interbelic român bazat pe Constituţia din 1923 şi Legea electorală au găsit societatea românească nepregătită pentru a înfrunta provocările unui asemenea regim, cu germeni democratici. În mod aparte situaţia se referă la Basarabia, care a ajuns să fie decepţionată profund de procesul electoral românesc. Pluripartidismul excesiv, mutaţiile (dezbinările, alierile) dese şi instabilitatea guvernamentală sunt un rezultat al acestor acte normative fundamentale, sau mai bine zis a aplicării lor în lipsa unor condiţii favorabile. „Multipartidismul interbelic se mai caracteriza prin instabilitate guvernamentalăşi politică, fărâmiţarea partizană, apariţia partidelor extremiste, politicianismul…”. Elementele negative ieşite în prim-plan pe parcursul anilor ’20 – ’30 au determinat absenteismul politic în Basarabia, iar cele mai populare erau formaţiunile politice care aveau în program stipulaţii despre ameliorarea situaţiei ţăranilor. Astfel, ideologia ţărănistă se bucura de cel mai mare succes în regiune, lucru confirmat de succesul repurtat de Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de C. Stere. Partidul a delegat în Parlament şi în Senat, în rezultatul alegerilor din 1919, 70 şi respectiv 30 de deputaţi. Ulterior,după cum caracterizam situaţia generală, acesta se uneşte cu Partidul Ţărănesc din vechiul regat, după care activează ca parte componentă aPartidului Naţional Ţărănesc, condus de I.Maniu. Mai apoi filiala basarabeană a partidului este condusă de P. Halippa.

Cealaltă formaţiune importantă a momentului – Partidul Naţional Liberal, nu se bucura de prea mare popularitate în Basarabia.

Partidul Naţional Liberal nu avea bază socială, iar politica lor se asocia cu sărăcia, aroganţa şi vărsările de sânge. Politica “prin noi înşine” nu era potrivită pentru Basarabia.

O activitate aparte au constituit-o forţelepolitice extremiste, atât extremă dreaptă cât şi extremă stângă, dar care erau fie extensii ale forţelor din regat, în primul caz, sau reprezentate de bolşvicii alogeni din regiune. Revenirea în prim plan a partidelor, sau mai bine fiind spus – a partidului, a avut loc în Basarabia la 1944, când teritoriul intră sub jurisdicţia şi controlul politic al Uniunii Sovietice. Viaţa politică şi nu doar ea, este reprezentată de autoritatea unei singure formaţiuni politice – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Procesul de legitimizare a puterii demarează prin alegerile din 10 februarie 1946 în Sovietul Suprem al URSS de legislatura a doua. Au participat 99,8% (!) din alegători şi 99,6% (!) au votat pentru “blocul comuniştilor şi a celor fără de partid”. Un următor pas în legitimizarea puterii Partidului Comunist (b) al Moldovei (PCM) a fost convocarea la 13 mai 1947 a Sovietului Suprem al RSSM de legislatura a doua (prima a fost în 1941). Opoziţie politică nu exista. Unele încercări au fost înfăptuite în primii ani de regim stalinist, când şi-au desfăşurat activitatea asemenea grupuri anticomuniste ca “Arcaşii lui Ştefan”, “Sabia Dreptăţii”, “Armata Neagră”, “Uniunea Democrată a Libertăţii”. Acestea însă erau nişte cazuri singulare care n-au trecut în particular sau general. Orice posibilitate de opoziţie organizată a fost exclusă din start prin deportările masive a intelectualităţii, reprezentanţilor administraţiei publice, ţăranilor consideraţi înstăriţi etc. Totuşi, către anii ’60 ai sec. al XX-lea asistăm la o înviorare a sentimentelor şi predispoziţiilor de nemulţumire faţă de politica de deznaţionalizare promovată de conducerea comunistă. Fenomenul se explică prin apariţia unui nou val de intelectuali basarabeni, care încercau să se opună cumva ideologiei oficiale, ca N. Testimiţianu, N. Corlăteanu, S. Rădăuţan. Aceştia, însă, au fost persecutaţi pe motivul propagării naţionalismului. Cazul lui Gh. Ghimpu, M. Moroşan, A. Şoltoianu a fost şi mai grav, ei fiind condamnaţi pentru organizarea de demonstraţii anticomuniste şi organizaţii ilegale de rezistenţă antisovietică.

Problema identităţii au fost practic singurele care au determinat o poziţie faţă de politica partidului comunist din partea unui grup mic de intelectuali. Una peste alta, totuşi, populaţia Republicii Sovietice Moldoveneşti accepta tacit politica guvernării comuniste, or, lipsea orice solidaritate şi coeziune socială între cetăţeni şi personalităţile care duceau povara neamului. Aceasta se explică, inclusiv, prin reuşita politicii de sovietizare şi deznaţionalizare promovată activ la Kremlin. Prin urmare, unipolaritatea sistemului politic sovietic condiţiona participarea populaţiei din stânga Prutului ordonat la alegeri dar diversitatea ofertei politice lipsea.

Structura unipolară a procesului de evoluţie partizană în Moldova dintre Prut şi Nistru a durat până la finele anilor ’80 ai secolului XX, când implozia Uniunii Sovietice o generat o situaţie total diferită, care a stimulat atât viaţa politică din regiune, cât şi cultura politică a băştinaşilor în ansamblu.

Continuare în numărul următor.

Comentarii

comments powered by Disqus