Ortodoxia în celulă

Ortodoxia în celulă

Părintele Daniil de la Tanacu, deţinut de drept comun al statului ateu român

În urmă cu trei ani, scriam articolul de mai jos, care nu e politic, precum s-ar părea, ci teologic: „Criminalul cu barbă roşie”1 şi „integrarea europeană a ortodoxiei”2

Cu puţin timp în urmă, noi, românii, am semnat, prin reprezentanţii noştri aleşi, o înţelegere de „integrare” sau de „aderare” în „comunitatea Europeană”. Aceasta s-a întîmplat după cincisprezece ani de propagandă în care ni s-a repetat că nu avem altă cale, că acesta e ultimul prilej de a ne împlini „destinul” ca naţie. Nimeni nu şi-a pus întrebarea dacă „integrarea” aceasta e un lucru cu adevărat bun, dacă nu e o amăgire. Dar întîi şi întîi nimeni nu s-a întrebat ce înseamnă vorbele acestea înseşi: „integrare”, „Europa”. Dicţionarul de sinonime zice că primul cuvînt însemnează „includere”, „încorporare”, „înglobare”. Mai pe româneşte, eu l-aş tălmăci prin „înghiţire”. În ce priveşte vorba „Europa”, nesfîrşitele discuţii despre ce ar putea să însemne această vorbă nu au ajuns la nici un capăt. Şi este firesc să fie aşa. În lipsa unui scop aflat dincolo de ea, istoria nu are nici un înţeles. Iar scopul a ceea ce numim „istorie” este mîntuirea firii omeneşti, adică ieşirea sa de sub stăpînirea diavolului (dezbinătorul) celui mare, numit şi „Satana” („Potrivnicul”), împăcarea omului cu Dumnezeu cel în Treime slăvit şi redobîndirea nemuririi şi a fericirii de dinainte de căderea Evei şi a lui Adam. Necredincioşii, urîtorii de Hristos, nu vor să audă de aceasta, şi spun că scopul istoriei este autodesăvîrşirea omului, adică întocmai ceea ce i-a spus şi Satana Evei, atunci cînd a ispitit-o: „Ori în ce zi veţi mînca dintr-însul [din pomul cunoştinţei binelui şi răului, n. m], se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei” (Facerea 3:5).

Ţinînd seama deci de cele zise, înţelegem că „Europa” este acea parte a continentului cu acelaşi nume ce nu ţine de Adevărul ortodox, Adevăr care nu e ceva, ci e Cineva, anume Însuşi Mîntuitorul Hristos. „Europa” este acea împărăţie întemeiată de Carol cel Mare pe mincinosul eres „creştin” care avea să se numească mai tîrziu „romano-catolicism” şi din care aveau să răsară eresurile protestante3. Altfel spus, „Europa” este însăşi împărăţia Antihristului, adică a „Hristosului” celui mincinos, împărăţie care nu doar că se alcătuieşte sub ochii noştri, dar şi împreună cu noi, aşa zişii ortodocşi.

Spun că sîntem ortodocşi doar cu numele fiindcă nu cunoaştem faptele cele mai însemnate ale istoriei acestui pămînt: întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, propovăduirea, pătimirile, învierea şi înălţarea Sa la cer cu trupul cel omenesc. Dar nu numai atît, căci lucrarea pămîntească a Mîntuitorului Hristos nu s-a sfîrşit odată cu acestea. Ce mai are de făcut? Învierea trupurilor tuturor oamenilor şi rezidirea întregii lumi, căci, prin păcatul omului, întreaga făptură, de la firul de iarbă şi pînă la stele, a căzut şi ea în stricăciune şi în moarte. Atunci se va face Judecata cea Înfricoşată, atunci “cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzînd, se vor desface, şi pămîntul şi lucrurile de pe el se vor mistui” Şi iarăşi: „Cerurile, luînd foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (2 Petru 3). Tot atunci, Mîntuitorul, venind cu slavă şi cu putere pe norii cerului, îl va nimici pe vrăjmaşul Satana, prăvălindu-l în iezerul cel de foc. Dar cînd va fi acest „atunci”? În clipa în care omul va fi săvîrşit tot răul (faptele necredinţei) şi tot binele (faptele credinţei) de care e în stare. Iar măsura răului va fi atinsă de acel mare Antihrist4, om născut din femeie, căruia Satana îi va da întreaga sa putere, cu care va face minuni mincinoase cum nu au mai fost nicicînd. Trebuie înţeles bine că Antihrist nu va fi un diavol sau Satana însuşi, ci “omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încît să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu, dîndu-se pe sine drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:3, 4). Aşadar, Antihrist va fi om “prin lucrarea lui Satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de mununi mincinoase” (2 Tesaloniceni 2:9). Şi va căuta să arate prin toate aceste lucrări că este Dumnezeu.

Antihristul va domni peste întreaga lume, fiind ales în chip democratic de cetăţenii Statului Mondial, preînchipuit prin UE. Căci „Europa” este modelul întregii lumii: „Statele Unite ale Americii” nu sînt decît un experiment francmasonic al acestor „State Unite ale Europei”. Japonia, Hong-Kong-ul, Taiwan-ul, Australia, toate sînt „Europa”, avînd ea însăşi ca model Babilonul de dinaintea despărţirii neamurilor, împărăţia oamenilor care au încercat să ajungă zei prin propriile puteri. Aceasta e UE: statele Europei unite împotriva lui Hristos, ultima încercare a celui rău de a pierde neamul omenesc.

S-ar zice că nimic nu poate sta în calea acestui rău care ţine încătuşată întreaga omenire. Dar nu este aşa. Să nu uităm că, odată cu înălţarea Mîntuitorului şi cu coborîrea Sfîntului Duh, oamenii nu mai sînt neputincioşi în faţa Satanei, pentru că în Biserică ei au puterea lui Dumnezeu, care lucrează prin preoţi. Acesta este ceea ce se cheamă „har”, adică „dar”, căci Dumnezeu dăruieşte preotului aceste puteri. Iar darul lui Dumnezeu se arată în ceea ce se cheamă „Sfintele Taine” pe care le săvîrşesc preoţii. Cîtă vreme puterea lui Dumnezeu lucrează prin Sfintele Taine, urîtorul de oameni Satana nu-şi poate împlini planurile. Ţinînd seama de aceasta, înţelegem bine că România nu poate „intra” în „Europa” împreună cu Biserica, atîta vreme cît Biserica mai este ceea ce trebuie să fie, adică săvîrşitoare a Sfintelor Taine ale lui Hristos. Aşa ne lămurim propaganda care se face prin presă, televiziune şi radio (dar nu numai) împotriva „misticismului”5 Bisericii Ortodoxe, ce rămîne prinsă în aceste „practici învechite” (Sfintele Taine), în loc „să se implice în adevăratele probleme sociale, ajutînd la rezolvarea lor prin mijloace concrete”.

Pînă acum, pe faţă, singura luptă s-a dus la noi împotriva Tainei Sfîntului Maslu, pornind de la ceea ce s-a întîmplat în urmă cu cîteva săptămîni la Mănăstirea Sfînta Treime din satul Tanacu-Vaslui6. Cazul acesta este – repet – doar un prilej pentru ca puterea antihristică, prin a ei trîmbiţă, presa („a patra putere în Stat”, nu?) să batjocorească Sfînta Taină a Maslului, pe care o numeşte „exorcism”. Aşadar, la Tanacu s-au săvîrşit „ritualuri”, „ritual sectant” (Ziua, 20 iunie), „exorcizări” (Ziua, 18 iunie)7, „exorcizări şi alte horror-i” (Ziua, 22 iunie) [şi s-a rulat un] „film de groază cu preot, măicuţe şi exorcizări” (Ziua, 18 iunie). Mai mult, „[…] slujbele speciale pentru «alungarea diavolului» se practică însă în întreaga ţară. Exorcizarea este „o practică mult mai răspîndită decît s-ar fi crezut. În ultimele zile, s-au înmulţit mărturiile cu privire la exorcizări, devenite o adevărată industrie în multe mănăstiri româneşti” (Diavoliada şi apostolii ei, în Ziua, 28 iunie). „Din păcate, BOR a tolerat aceste practici cu iz medieval. Nu ştiu dacă a încurajat fanatismul, dar nici nu l-a condamnat. Fiindcă asistăm astăzi la o primejdioasă exacerbare a fanatismului religios” (Ziua, 21 iunie). Şi – puţină luare aminte! – „mai mare responsabilitate revine B. O. R.” (Ziua, 21 iunie). „Slujitorii Domnului nu ar trebui să încurajeze aceste practici demne de Mama Omida (Diavoliada şi apostolii ei, în Ziua, 28 iunie). Apoi, aşa-zisul „exorcism” este o „practică medievală”, deci „barbară”: „Barbarie la Sfînta Treime. După cum se ştie, M. Sfînta Treime, scena unei crime care aminteşte de Evul Mediu” (Ziua, 20 iunie); „barbarie”, „Evul Mediu” (Ziua, 18 iunie), „mitul Evului Mediu” (Ziua, 23 iunie). Părintele Daniel e [un] „criminal venit parcă din Evul Mediu” (Ziua, 20 iunie), „preotul barbar” (Ziua, 18 iunie), [El], „criminalul cu barbă roşie a şocat o ţară întreagă prin barbaria pe care a comis-o” (Ziua, 21 iunie).

Vedeţi înşelătoria? Ortodoxia nu are nimic de-a face cu toate acestea. „Exorcismul” este într-adevăr un „ritual”, dar al romano-catolicilor căzuţi din harul lui Dumnezeu. „Exorcismul” este acea înşelare diavolească, vrăjitorie curată, prin care „preoţii” papistaşi, folosindu-se de o putere pe care o cred a lor, „alungă demonii” din om, fireşte în chip mincinos8. În ce priveşte Taina Sfîntului Maslu, aceasta e o slujbă dumnezeiască de vindecare atît a bolilor trupeşti, cît şi sufleteşti, dintre care cea mai grea este stăpînirea celui bolnav de către duhurile necurate. (Ea poate fi săvîrşită de orice preot, ca de altfel toate celelalte slujbe bisericeşti, oriunde şi oricînd.) Pentru a înţelege ce se întîmplă la Sfîntul Maslu e nevoie să ne gîndim care este pricina şi obîrşia bolii. Pricina oricărei boli este păcatul. Căci „boala” este de fapt moartea, pedeapsa primită de către strămoşul Adam pentru al său păcat. La fel, orice boală e urmarea păcatelor. Cel care împarte boala este diavolul, cu voia lui Dumnezeu, şi nicidecum Dumnezeu, Care doar o îngăduie în scop pedagogic, pentru întreptarea păcătosului. Astfel, odată cu pocăinţa celui bolnav, Dumnezeu slăbeşte sau opreşte boala cu totul. Prin cine însă? Prin ai Săi preoţi care săvîrşesc slujba.

Ce este însă „evul mediu”? O formulă născocită de istoricii urîtori de Hristos pentru a numi acea perioadă în care Apusul a fost – chipurile! – creştin, anume cei 1500 de ani de la Învierea Mîntuitorului şi pînă la ceea ce s-a numit Renaştere, adică pînă la renaşterea păgînismului din Italia veacului al 14-lea. Ortodoxia nu cunoaşte un „ev mediu”, fiindcă Biserica lui Hristos – cu Sfintele sale Taine, cu Sfintele sale Dogme, cu Sfintele sale Rînduieli – este veşnică, fiind lucrătoare atît în această viaţă, cît şi în aceea ce va să vină.

Vedem aşadar că aceste minciuni jurnalistice tăgăduiesc dumnezeirea Bisericii, cu scopul de a arăta că ea este doar o asociaţie religioasă între multe altele. Şi mai mult, una dăunătoare, fiind învechită, căci, dintr-un „fanatism inacceptabil în mileniul trei”, dintr-un „delir mistic” (Diavoliada şi apostolii ei, în Ziua, 28 iunie), ajunge să săvîrşească „crime mistice” (Ziua, 20 iunie). Nu este prima oară cînd citim, în savante cărţi sau în vulgara presă, că „creştinismul oriental [Ortodoxia adică], învechit în practicile sale medievale, este incompatibil cu democraţia, cu civilizaţia şi cu integrarea europeană”. Este însă prima dată cînd se spune pe faţă că Biserica lui Hristos propovăduieşte nebunia ucigaşă, sălbăticia, primitivismul, ţinînd în loc „evoluţia” sălbaticului norod românesc şi „integrarea” lui între „ţările civilizatele ale Europei”. Ei bine, lucrurile acestea sînt spuse acum limpede: „Exorcizarea de la Sfînta Treime şi România medievală. […] exorcizarea fatală de la Tanacu. […] Cică sora Irina era posedată de diavol. Nu! Această oroare nu s-a consumat cu secole în urmă, în tenebrosul Ev Mediu. S-a petrecut săptămîna trecută, în România, în ţărişoara noastră care aspiră să devină peste 2 ani membră a U. E.” (Ziua, 21 iunie). Sau: „Înţeleg că ne pregătim de integrarea în Europa anului 1000!. […] Păi, pe aici [în Canada, n. m.], toată lumea nu mai vorbeşte de România lui Dracula, ci despe România lui Daniel [Corogeanu]!. […] TV5, de pildă, care nu s-a înghesuit să prezinte cazul răpirii jurnaliştilor români, a avut în trei zile două prezentări în prime time despre călugărul Daniel şi ororile de la mănăstirea din Tanacu. Şi iată că vestea a trecut şi Atlanticul” (Dilema, articolul Integrarea europeană a ortodoxiei). Ai noştri „directori de conştiinţe” sînt aşadar „speriaţi” „nu doar fiindcă este inimaginabil ca la începutul secolului XXI să avem de-a face cu acest caz al unei călugăriţe bolnave psihic martirizate de către chiar colegele ei de monahism şi mai ales de către cel care ar fi trebuit să fie duhovnicul ei avizat şi protector în viaţa călugărească. Dar şi fiindcă, aşa cum s-a speculat, România nu doar că nu se află încă în Europa, prin anumite tare ale sale, dar se dovedeşte a fi o ţară barbară, primitivă, cu reacţii brutale, o Românie medievală” (revista 22, 28 iunie, 2005). Şi: „Fenomenul Tanacu nu este doar un simplu «accident», cum pare să îl prezinte BOR, ci mai degrabă simptomul acut al unei boli de sistem. Chiar nu îndrăzneşte nimeni să o trateze?)” (Dilema, articolul Integrarea europeană a ortodoxiei).

Şi atunci ce e de făcut pentru a „trata” boala ortodoxă şi a civiliza acest neam de papuaşi, aducîndu-l în raiul european? Singurul leac e preschimbarea Bisericii într-o asociaţie atee, lipsită de puterea lui Dumnezeu, în care totul să fie controlat de către „organele Statului”. Căci „rolul Bisericii ar trebui să fie acela de a lumina o comunitate, nu de a o îndobitoci şi mai tare, cultivîndu-i superstiţiile, speculîndu-i ignoranţa şi întreţinîndu-i spaimele” (Ziua, 21 iunie). Dar acest lucru nu se poate face cîtă vreme Biserica este chiar o „instituţie fundamentală” a Statului zis Român şi cît e numită de Constituţia acestui Stat „Biserică Naţională”! De aceea, e nevoie mai întîi ca ea să se „privatizeze”, să se preschimbe într-un „grup religios” oarecare9. Tocmai acest lucru se discută zilele acestea, în legătură cu Legea Cultelor. Aici bate şi toată campania de presă prilejuită de ceea ce s-a întîmplat la Tanacu, care trage următoarea încheiere: „A fost nevoie de revoluţii pentru separarea între Biserică şi Stat, după ce primii 1500 de ani de creştinism au paralizat dezvoltarea gîndirii libere în Europa. Moştenirea lui Giordano Bruno pare însă că nu priveşte pe noi: îl avem pe Ştefan cel Mare,. Un fel de Becali mai nervos, însă la fel de bun dezvoltator imobiliar, cel puţin în materie de mănăstiri. […] Dincolo de toate, preşedintele Băsescu e dator să intervină. De la înălţimea celor 70 de procente, el poate să-şi scoată poporul din hipnoza şarlatanilor sfinţi. Ce nu-l ţin curelele pe Patriarh, trebuie să facă marinarul: să tragă linia unde se sfîrşeşte bigotismul şi de unde începe România pe care ne-a promis-o” (Dilema). „[Astfel, se] demonstrează urgenţa de a separa tradiţia mistică a unor grupuri religioase [Ortodoxia, n. m.] de restul instituţiilor moderne” (Gabriel Andreescu, Ziua, 23 iunie). E limpede nu? Şi – ca să scurtăm cuvîntul: noi trebuie să înţelegem bine că, odată cu tratatul de aderare la UE, Statul Român a fost desfiinţat cu totul.10 De acum încolo, el va fi doar un administrator al centrului, care va pune în lucrare poruncile venite de la împărăţie. Prima dintre ele: nimicirea Ortodoxiei, lucru care nu e cu putinţă, căci Biserica lui Hristos „nu va fi nimicită nici de porţile [adică intrarea, începutul, n. m.] iadului [care e chiar «Europa» Antihristului, n. m.] (Matei 16:18). Amin!

Au trecut aşadar trei ani şi – după mai multe procese desfăşurate în presă, la tribunal şi în lăuntrul B.O.R. – părintele Daniel şi cele patru monahii de la Tanacu au fost condamnaţi la închisoare. Acesta nu ar fi un lucru de tristeţe pentru următorii lui Hristos, care au fost cu toţii întemniţaţi de către stăpînirea lumească: de la sfinţii prooroci din Vechiul Testament şi pînă la sfinţii apostoli, mucenici şi teologi (cuvîntători de Dumnezeu) din vremurile mai noi. De vreme ce Dumnezeu cel întrupat a fost închis, chinuit, batjocorit şi ucis, atunci pentru orice Creştin nu este lucru de tristeţe a suferi asemenea Lui, ci chiar o bucurie. Nu, înfricoşător e faptul că împotriva acestor cinci slujitori ai lui Dumnezeu s-a ridicat întîi de toate instituţia numită pe scurt B.O.R., mai pe înţeles ierarhia, alcătuită din urmaşii Sfinţilor Apostoli ai lui Hristos! Aceşti ierarhi l-au osîndit pe părintele Daniel încă de acum trei ani, mai înaintea tuturor judecătorilor lumeşti prin faţa cărora a trecut. Aceştia s-au lepădat de cei păstoriţi şi îndrumaţi de ei, pe care i-au îndepărtat din preoţie şi din monahism (ceea ce nu se poate, după cum se va vedea mai jos!). Pentru aceasta se plînge acum părintele Daniel, nu pentru nedreptatea ce i s-a făcut la tribunalul laic (nedreptate care e de la sine înţeleasă). Căci iată ce citim în presa acestor zile:

„Fostul preot Daniel Corogeanu a trimis Patriarhului şi episcopilor ortodocşi din Sinodul BOR o scrisoare prin care cere judecarea sa de către o instanţă bisericească.

În scrisoare, Daniel Corogenu şi cele patru călugăriţe condamnate odată cu el, se plîng că au fost excluşi din preoţie şi respectiv din viaţa monahală în mod abuziv, printr-o decizie a episcopului vicar de Huşi, Corneliu Bîrlădeanul.

Ei cer audierea episcopului de către Patriarh din perspectiva canoanelor şi a regulamentelor de funcţionare ale Bisericii Ortodoxe Române.

Episcopul vicar este acuzat că ar fi luat o decizie necanonică, sub presiunea scandalului creat în vara lui 2005 de moartea tinerei Irina Cornici.

Lui Corneliu Bîrlădeanul i se reproşează că:

A numit criminal pe preotul slujitor, caterisindu-l sub învinuire de omor, fără a avea pronunţarea instanţei judecătoreşti, fapt prin care a influenţat negativ derularea procesului penal intentat nedrept împotriva subsemnaţilor.

În sfîrşit, ne-a învinuit de neascultare, pe noi, care am umblat în urma Prea Sfinţiei Sale pentru a ne spovedi, fiind alungaţi de la episcopie de fiecare dată.”

În aceeaşi scrisoare, Daniel Corogeanu şi cele patru călugăriţe îl acuză pe episcopul vicar de Huşi că ar fi dezinformat în faţa Sinodului BOR şi cer Patriarhului o reparaţie publică:

„Avînd în vedere aceste şi alte încălcări grave ale episcopului bîrlădean, care a ajuns cu pîra sa mincinoasă pînă şi înaintea Sfîntului Sinod (interzicîndu-ne mai înainte în mod abuziv şi anticanonic dreptul la recurs), nefiind noi de faţă ca să ne apărăm, a adus împotriva noastră învinuiri nefondate, implicînd întregul Sinod într-o cauză nedreaptă, faptă care dăunează sobornicităţii Bisericii, zdruncinînd credinţa milioanelor de credincioşi ortodocşi în faptul că în Sinod episcopii iau hotărîri călăuziţi de Duhul Sfînt, potrivit Sfintei Scripturi şi nu supuşi emoţiilor de moment, sau, ceea ce este şi mai grav, mînaţi de interese meschine omeneşti”.

„(…) După prima judecare am fost condamnaţi la 14 ani de închisoare (eu), 8 ani maica stareţă şi respectiv cîte 5 ani alte trei monahii din obşte”.

„În prezent ne aflăm în aşteptarea motivaţiei acuzării, care încă nu a fost formulată (deşi perioada legală de 30 de zile a expirat), şi intenţionăm să facem recurs”.

„PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH, avînd în vedere că un comunicat al Biroului de Presă al BOR, în care sunt încuviinţate acuzaţiile nedrepte aduse monahilor de la Tanacu este folosit ca probă în proces, făcînd ca Biserica să joace rolul de martor mincinos, ne adresăm cu smerenie Prea Fericirii Voastre rugîndu-vă să cereţi revederea cauzei noastre şi să contraziceţi printr-un document public acuzaţiile nefondate care ne-au fost aduse de către unele voci din presă şi de către episcopul Corneliu Bîrlădeanu.

Avînd în vedere faptul că nu mai este vorba de dezbaterea unei simple abateri disciplinare din sînul unei obşti monahale, ci de un caz cu rezonanţă naţională şi chiar internaţională în urma căruia cinci monahi nevinovaţi riscă să facă închisoare fără a fi demonstrată prin probe vina lor, intervenţia Prea Fericirii Voastre şi a Sfîntului Sinod în soluţionarea acestui caz nu doar că înfăptuieşte o procedură canonică firească şi necesară, ci este un gest drept şi democratic potrivit unei societăţi europene din care şi România face parte.” (…)

Cu fiiască supunere şi smerenie,
Ieromonahul (caterisit) DANIEL Corogeanu
Monahia NEONILA (Arcăleanu Sofia-Nicoleta)
Monahia SILUANA (Bărdănaş Simona)
Monahia PAHOMIA (Oţel Elena)
Monahia ANASTASIA (Cepreaga Adina Lucia)”


1 Titlu din Ziua.

2 Titlu din Dilema.

3 Cei mai inteligenţi dintre apostolii europenizării spun şi ei acelaşi lucru: „Integrarea europeană. Să nu uităm un lucru: pînă în prezent (cu excepţia Greciei), s-a integrat, în mare, doar Europa catolică, Europa lui Charlemagne […]” (Dilema, articolul Integrarea europeană a ortodoxiei).

4 Căci antihrist e orice urîtor de Hristos şi închinător la om, chiar dacă se dă drept „creştin”. De pildă, papa, sau patriarhul ecumenic al Constantinopolului (care zice de pildă, între multe alte hule, că ortodocşii au multe de învăţat din înţelepciunea lui Budhha).

5 „Mystikos” înseamnă în elină „tainic”, de unde noi avem „mister”. E vorba de învăţătura şi de practicile care te pot pune în legătură cu cel rău, nu cu Dumnezeu.

6 Nu voi vorbi aici despre moartea acelei surori Irina, nici despre vinovăţia părintelui Daniel, lucruri despre care oricum nu cunoaştem adevărul. Tot ce s-a aflat (şi poate tot ce se va afla vreodată) vine numai din partea secţiei de agitaţie „ateist-ştiinţifică” a „Internaţionalei a IV-a” numită UE. Scribii europeni nici nu s-au străduit să născocească ceva nou, ci au copiat formulele propagandei anilor ’50, vrednice de „maeştri” A. Toma sau N. D. Cocea. Astfel, Mănăstirea de la Tanacu e „Mănăstirea diavolului” (Ziua, 18 iunie) „circul dracilor” (Ziua, 21 iunie), Părintele Daniel e „preotul diavolului – tupeu de ucigaş”, „criminalul în sutană” (Ziua, 20 iunie), „preotul asasin”, „preotul ucigaş” (Ziua, 21 iunie), „monstru cu barbă roşie” (Ziua, 22 iunie) ş.a.m.d.

7 În orbirea lor, urîtorii de Hristos, Îl batjocoresc aşa cum o fac de 2000 de ani încoace, nepricepînd, , că primii înşelaţi de diavol sînt chiar ei: „Călugăria, cum ar spune Ilf şi Petrov, e instituţie onorabilă, care însă are un mare defect: îl ia pe Dumnezeu în serios. Chiar ideea de a-ţi dărui viaţa Celui de Sus îmi pare depăşi- tă. În fond, astăzi sînt chemări cu mult mai onorabile şi mai în nevoie de personal şi de cash: Greeanpeace, Amnesty International sau Salvaţi Vama Veche. Toate fac fapte bune, fără îndoială plăcute Celui de Sus, în eventualitatea că el există. Altminteri, aş spune că să-l scoţi pe dracul din om nu e o îndeletnicire de mare talent: trebuie doar să-l enervezi, ca să plece în altă parte” (revista 22).

8 E curios că anul acesta au fost date o mulţime de filme cu „exorcişti” şi „exorcizări” papistaşe: de la serialele de tip Miracole, pînă la filmul lung Constantine. Toate nefiind altceva decît o cumplită batjocorire a Sfîntului Maslu: de pildă, Constantine îl loveşte pe „ghiavol” cu un box de aur cu ghinturi în formă de cruce, sau îl îm- puşcă cu o armă în formă de cruce, cu gloanţe turnate din cruciuliţe de aur. Aceste hule filmate au făcut ca „opinia publică”, adică gloatele consumatoare de ziare să înghită tot ce i-au pus jurnaliştii înainte despre ceea ce s-a întîmplat în mănăstirea părintelui Daniil.

9 Dacă despărţirea de Statul francmasonic e dăună- toare cu adevărat Bisericii lui Hristos e altă discuţie şi nu e vremea să o ducem aici. Căci într-adevăr, e o nebunie ca Ortodoxia să fie una din instituţiile fundamentale” ale unei instituţii care luptă împotriva lui Hristos: statul revoluţionar şi democratic. Faptul că s-a ajuns la această împerechere nefirească se datorează revoluţiei anti-creştine înfăptuite de Cuza, care, după ce a ruinat Biserica, a „integrat-o” Statului, din două pricini: o dată pentru a o preschimba într-o instituţie lumească, şi al doilea pentru că zisa „democratizare” nu se putea face decît cu ajutorul ei, fiindcă era mult prea puternică. Astfel încît Statul antihristic (de la cel al lui Brătianu bătrînul, pînă la acela al lui Iliescu) a trebuit să şi-o ia – vorba noastră comunistă - ca „tovarăş vremelnic de drum”. Acum, rolul de aliat al Bisericii cu Statul s-a încheiat, ea nici nu mai foloseşte stăpînirii, nici nu mai este destul de puternică pentru a fi împotriva statului. Şi atunci Statul se leapădă de ea ca de o unealtă uzată, odată ce românii au priceput, în sfîrşit, că e mai rentabil să fii alături de omul european decît de Dumnezeu.

10 Despre un Stat românesc, sau bulgar, sau grecesc nu mai poate fi vorba începînd de la revoluţiile masonice din veacul al 19-lea. Statele acestea erau subordonate însă - mai în taină, mai la vedere – lojilor, iar nu unei instituţii suprastatale aflate la vedere, cu scopuri decla- rat imperialiste, sau, cum se zice, „globaliste”.

Comentarii

comments powered by Disqus