Ortodoxia fără Duhovnic

Ortodoxia fără Duhovnic

Cea mai importantă problemă cu care se confruntă lumea de azi este poziţia faţă de credinţă sau mai precis raportul nostru cu Dumnezeu. Ca urmare a unor propagande susţinute şi concertate, s-au întipărit în mintea noastră – de oameni moderni – nişte clişee, pe care cu mare greutate le mai poate schimba cineva. Astfel, noi suntem “o ţară mică”, “eu am Dumnezeul meu”, “toate credinţele duc în acelaşi loc”, “Dumnezeu e doar în sufletul omului” şamd., circulă ca un fel de cuvinte înţelepte, în toată lumea românească, ca un soi de proverbe care parcă se străduiesc să devină folclor.

Cu siguranţă că în zona cea mai importantă pentru fiecare dintre noi şi pentru întreg poporul, în credinţa noastră, apar cu preponderenţă, şi sub ochii noştri reuşesc să sfarme noian de suflete.

Astfel, astăzi a fi credincios nu e totuna pentru român cu a fi creştin ortodox. A fi creştin ortodox înseamnă în zilele noastre a fi botezat. Şi, în plus, uneori înseamnă a merge duminica şi de Înviere la biserică şi de a fi “înţelegători” cu preoţii. E spectaculoasă fraza: “e om bun, nu fumează, nu bea şi e şi credincios – chiar din ăia care se duc la biserică, e habotnic”. Înşelarea e totală. Lucrurile stau cu totul altfel. Fiindcă pentru noi ortodocşii, a fi credincioşi înseamnă punctual câteva lucruri. Mai întâi îndreptarul întregii tale vieţi nu trebuie să fie un model, oricare ar fi el; modelele îşi au rostul lor, dar nu sunt de urmat cum înţelegem noi “cu capul nostru”. Îndreptarul întregii noastre vieţi este Duhovnicul. Credinţă în Dumnezeu fără Duhovnic nu există, nu a existat şi nu va exista. Cu alte cuvinte ortodoxia înseamnă Duhovnic, credinciosul creştin ortodox este în interiorul Bisericii în măsura în care are Duhovnic. De aici restul: spovedania, împărtăşania, viaţa creştină într-un neam bine definit.

Totodată ortodoxia înseamnă Biserică, în primul rând în sensul de trup a lui Hristos şi mai apoi în sens de clădire, dacă în istoria sa, creştinismul a trăit în diferite momente ale sale în catacombe rezistând presiunilor politice exterioare, nu ar fi putut supravieţui niciodată în afară de împreunălucrarea pentru Hristos. Şi mai ales nu ar fi supravieţuit fără duhovnici, fără spovedanie, fără împărtăşanie, fără lucruri de taină. Pentru credincioşii bisericii lui Hristos, NU EXISTĂ ORTODOXIE FĂRĂ DUHOVNIC TOT AŞA CUM NU EXISTĂ CREŞTINISM FĂRĂ ÎNVIERE. Dacă o ţară agonizeză din lipsă de conducători drepţi – cazul României contemporane – ea mai poate fi redresată, salvată. Dar dacă ar dispărea duhovnicii – conducătorii şi sprijinitorii sufletelor noastre zăpăcite de “lumea modernă în care trăim” – atunci cu siguranţă ar fi sfârşitul lumii. Cu ani în urmă într-o mănăstire în Oltenia, am auzit o vorbă demnă de memorat: “noi mergem cu duhovnicii în dreapta credinţă, spre mântuire”. Un cuvânt ar mai fi de adăugat: lupta pentru adevărata viaţă, cea în Hristos, nu e uşoară deloc.

Comentarii

comments powered by Disqus