Despre Icoană

Despre Icoană

Icoana, cuvânt de origine grecească (eikon) înseamnă chip sau asemănare. Ea este caracteristică Bisericii Creştine, în special Bisericii Ortodoxe, ca obiect de cult. Faptul că noi, creştinii, avem icoane este o excepţie în spiritualitatea orientală. Numai Biserica Ortodoxă păstrează cultul icoanelor existent de la început în Biserica creştină.

Religia creştină, iconică, aduce desăvârşirea, împlinirea religiei aniconice a evreilor aflată în contrast cu cea a elinilor, o religie a imaginii. Arta profană a grecilor urmărea frumuseţea şi perfecţiunea exterioară şi consta în exprimarea unei viziuni individuale a omului. Însă arta sacră, a icoanei, este expresia unei teologii înalte pe care o slujeşte, o exprimă, o explică. Ea exprimă o doctrină supra-umană, revelată, supra-individuală, originală în adevăratul sens al cuvântului.

Noi, creştinii, înţelegem prin icoană o “imagine sacră în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica lui Dumnezeu sau un sfânt, cu putinţă de zugrăvit datorită trupului pe care l-a avut, Cărora Li se aduce închinare sau cinstire, după principiul: cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit în icoană”. În icoană nu reprezentăm esenţa divinităţii, ci icoana, prin excelenţă, îl reprezintă pe Hristos. Iar temeiul pictării icoanelor îl constituie întruparea lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu. Icoanele au în centru întruparea lui Hristos. Reprezentăm în icoane pe Maica Domnului pentru că din ea S-a întrupat Hristos. Reprezentăm în icoane pe sfinţi pentru că ei s-au modelat după Hristos, L-au urmat pe Hristos. Iar scopul icoanei nu e de a picta ci de a transforma şi de a te transforma; pentru că obligaţia fiecărui creştin este de a se îndumnezei, de a deveni participant la lumina necreată - la slava lui Dumnezeu.

Icoana-chipul nu este identică cu prototipul, ea este o asemănare şi nu un portret, pentru că închinarea nu se opreşte la ea (la icoană) ci este trimisă de aceasta la prototip. Ea nu este realitatea ultimă, ci este o “fereastră spre absolut”, ea reprezintă materia transfigurată prin har.

Materia transfigurată a icoanei reprezintă materia transfigurată de Hristos cel întrupat la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor. De aceea nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: “Cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”.

Icoana este o prezenţă, ea are o încărcătură de sacralitate. Poporul evreu era oprit a se închina în altă parte, la vreo altă reprezentare decât “cortul mărturiei”, care era adevărata reprezentare şi purta în el “icoana şi chipul celor cereşti” (Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 176). Dar ei nu erau pregătiţi să vadă cele dinăuntru datorită slăbiciunii firii şi pericolului de a cădea în idolatrie. Pe acele reprezentări le vedea doar Moise, iar mai tîrziu arhiereul, care se apropiau de slava lui Dumnezeu.

“Scopul icoanei nu e de a picta, ci de a transforma şi de a te transforma.”

“Temeiul pictării icoanelor îl constituie întruparea lui Hristos.”

Icoana (asemănarea, chipul) se afla în cort, dar nu putea fi arătată oamenilor decât după ce aceştia vor fi fost întăriţi prin venirea Autorului icoanei, singurul Care-i putea călăuzi la înţelegerea ei, venirea lui Hristos prin întrupare. În cort se aflau icoanele-asemănările, aşa cum le văzuse Moise: “Vezi, vei face pe toate după chipul care ţi-a fost arătat în munte” (Ieş. 25, 40). Sfântul Ioan Damaschin arată că acestea erau lucrul mâinilor omeneşti: “Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul, nu erau lucrurile mâinilor omeneşti ?” (Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 176). Chivotul (ilastiriul) cu tot ce se afla în el era lucrul mâinilor omeneşti dar a fost poruncit şi asigura comunicarea între oameni şi Dumnezeu. El era o icoană adevărată; era icoana celor văzute în munte, dar era şi icoana celor viitoare, căci în el se aflau lucruri care constituiau icoana celor viitoare: năstrapa cea de aur cu mană, toiagul lui Aaron (care prefigurează pe Maica Domnului), apoi tablele Legii (umbra Noului Legământ a Legii celei Noi). Chivotul era “tronul slavei”, “scaunul heruvimilor” pe care “stătea” Dumnezeu. Deasupra lui (a capacului) sălăşluia Dumnezeu şi de acolo grăia cu Moise. Prezenţa chivotului, icoana celor viitoare, oriunde s-ar fi aflat acesta, indica prezenţa lui Dumnezeu. Acest lucru era cunoscut şi mărturisit nu numai de evrei, dar şi de celelalte neamuri păgâne: “Atunci s-au înspăimântat filistenii, căci ziceau «Dumnezeul lor a venit la ei în tabără»” (I Regi IV, 7). Dar pentru că Dumnezeu încă nu se făcuse văzut, nu se arătase în trup, de aceea nu se foloseau icoanele. Dumnezeu Se descoperea poporului prin cuvinte şi prin sunete. El rămânea invizibil şi nu se putea asemăna cu nimic din ceea ce se vedea. De aceea în Vechiul Testament nu erau decât prefigurări simbolice ale celor viitoare. Sfântul Ioan Damaschin spune că “Legea nu era o imagine ci era asemeni unui zid ce ascundea imaginea”, iar Sfântul Apostol Pavel spune că “Legea avea umbra bunurilor viitoare iar nu însuşi chipul lucrurilor” (Evrei 10,1). În aceste condiţii era imposibil a reprezenta chipul lui Dumnezeu, căci “cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris şi fără de formă ? Este culmea nebuniei şi a lipsei de credinţă să înfăţişezi Dumnezeirea”. (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, pag. 177)

“Dar când Dumnezeu s-a făcut om în chip substanţial şi real, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui.”

Interdicţia reprezentării chipului lui Dumnezeu avea să dispară însă odată cu venirea Lui în lume, făcându-Se văzut. “Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui, s-a făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră şi S-a făcut om, nu cum S-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci S-a făcut om în chip substanţial şi real (…). (…) s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El şi spre a căpăta învăţătură noi, care n-am fost de faţă atunci.” (Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 177). Iată deci temeiul fundamental pentru care noi, creştinii, îl reprezentăm pe Dumnezeu Fiul în icoane.

“Dacă-L reprezentăm pe Mântuitor în icoană, nu-L reprezentăm pe Dum-nezeu cel nevăzut, ci Chi-pul Său, care ni S-a ară-tat prin întrupare.”

În Noul Testament ni se revelează realitatea: omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară şi “ia chip de rob” pentru ca omul să ajungă să-l cunoască în mod deplin. Omul ca fiinţă psiho-fizică stă în relaţie cu Dumnezeu prin toată fiinţa lui, atât prin suflet cât şi prin trup. Cunoaşterea numai prin cuvinte este parţială, nedeplină şi acest lucru se vede foarte clar acum când imaginea stăpâneşte totul. Chiar cei care ne acuză pentru întrebuinţarea icoanelor (a imaginilor sacre) se folosesc foarte mult de imagini. Imaginea este indispensabilă unei înţelegeri depline a oricărui lucru, oricât de însemnat sau neînsemnat ar fi acesta. Iar dacă-L reprezentăm pe Mântuitor în icoană, nu-l reprezentăm pe Dumnezeu Cel nevăzut sau esenţa Sa spirituală ci Chipul Său care ni s-a arătat prin întrupare. Căci aşa cum printr-un tablou care înfăţişează un om nu se poate reda sufletul său cel nevăzut ci numai trupul ce cade sub incidenţa simţului vizual, tot aşa prin icoană nu reprezentăm pe Cel nevăzut ci pe Cel care ni S-a arătat în chip real. Toate vietăţile sunt vii, dar viaţa din ele nu poate fi reprezentată. Ea nici nu este cunoscută în esenţa ei, pentru că ea îşi are originea în Cel nevăzut, Cel viu, Care este izvorul vieţii. Toate cele vii trăiesc în El şi prin El “căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor VII, 28). El singur este viu prin Sine Însuşi: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”(Matei XVI,16); şi Stăpânul vieţii care izvorăşte viaţă: “Întru El era viaţă…” (Ioan I,4). Dar când Fiul lui Dumnezeu “Celui viu”, întru Care “era viaţă”, “S-a făcut trup” (carne-sarx) (Ioan I, 14) atunci chipul Său a devenit accesibil ochilor trupeşti, a fost văzut de oameni, pipăit de Toma şi observat de ucenici (după Înviere, la marea Tiberiadei).

Necesitatea icoanei, a imaginii decurge din nevoia omului de a avea în faţa ochilor ceva concret: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan XX, 25). O dată cu întruparea, materia este transfigurată, transformată, capabilă să exprime manifestările, descoperirea dumnezeiască. Hristos în trup fiind ªi-a arătat ucenicilor slava Sa pe muntele Taborului. De aceea, nu întâmplător, la intrarea unui novice în rândul iconarilor (zugravilor) preotul îi citeşte Troparul Schimbării la faţă: “Schimbatu-te-ai la faţă în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea…”.

“Noi nu înfăţişăm nici na-tura divină, nici natura u-mană a lui Hristos, ci re-prezentăm în icoană Per-soana Sa, în care cele două naturi sunt unite în mod neamestecat şi nedespăţit.”

Prin trupul Său material, Hristos Fiul lui Dumnezeu se face cunoscut Apostolilor dar Îl face cunoscut lor chiar pe Tatăl: “Doamne arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan XIV, 8-9).

Icoana este necesară datorită insuficienţelor sau slăbiciunii firii omeneşti. Omul fiind circumscris, limitat în timp şi spaţiu nu poate avea o cunoştinţă directă a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare şi nici a celor îndepărtate în timp. Astfel, icoana serveşte la ghidarea cunoştinţei şi arătarea celor ascunse. “S-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre a căpăta învăţătură noi, care n-am fost atunci de faţă, pentru ca fără să fi văzut, dar auzind şi crezând, să avem parte de fericirea Domnului” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, p.177).Icoana pune în evidenţă originalul - un lucru pe care nu-l avem în faţă. Ea nu este identică cu originalul, nu se aseamănă întru totul cu acesta, ci se observă deosebiri între ele.

Icoana omului nu e identică cu omul pentru că nu-i poate reda sufletul nevăzut. Tot astfel, Fiul lui Dumnezeu Care este icoana Tatălui se deosebeşte de Tatăl pentru că Unul este născut, iar Celălalt nenăscut.

Potrivit Sfinţilor Părinţi reprezentarea în icoană a Fiului lui Dumnezeu întrupat se bazează pe posibilitatea înfăţişării firii umane a Maicii Sale. “Întrucât Hristos S-a născut din Tatăl Cel nevăzut El nu poate avea chip. Într-adevăr, ce chip ar putea corespunde Dumnezeirii a Cărei reprezentare este absolut interzisă de Sfânta Scriptură ? Dar, din momentul în care Hristos S-a născut dintr-o maică ce poate fi văzută, El are, fireşte, un chip care corespunde celui al Maicii Sale. Iar dacă arta nu L-ar putea înfăţişa, ar însemna că El nu s-a născut decât din Tatăl şi că nu S-a întrupat. Dar aşa ceva ar fi împotriva întregii iconomii dumnezeieşti a mântuirii noastre”.

Sfântul Teofan, Mitropolitul Niceei exprimă concis şi exact în condacul din Duminica Ortodoxiei întrega iconomie a mântuirii şi doctrina despre conţinutul imaginii: “Cuvântul cel nedescris al Tatălui a devenit descriptibil întrupându-Se din tine, Maică a lui Dumnezeu; şi refăcând chipul în vrednicia dintâi unitu-l-a cu dumnezeiasca frumuseţe. ªi mărturisind mântuirea în-chipuim aceasta prin lucrare şi prin cuvânt”.

Dar adversarii icoanelor nu pot pricepe imaginea aceasta a Dumnezeu-Omului şi se întreabă cum pot fi reprezentate cele două naturi ale lui Hristos. Noi însă nu căutăm a înfăţişa ca atare nici natura divină, nici natura umană a lui Hristos, ci reprezentăm în icoană Persoana Sa, a Dumnezeu-Omului în care cele două naturi sunt unite în mod neamestecat şi nedespărţit. Sfânta Tradiţie, prin Sinodul al VII-lea ecumenic ne spune: “Cuvântul nu a părăsit chipul omenesc, ci acesta s-a luminat”, ceea ce arată că materia este tranfigurată. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu S-a micşorat (coborât) cu puţin faţă de îngeri, dar când S-a ridicat l-a luat pe om împreună cu El şi l-a ridicat mai presus decât îngerii. Nu a restaurat doar omul în puritatea lui originară ci a şi împlinit cele ce Adam nu le putuse împlini.

Scopul icoanei este de a ne orienta spre transfigurarea sentimentelor, nu de a provoca sau exalta în noi un sentiment natural; ea nu este mişcătoare sau sentimentală.

“Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a dogmei transfigurării. Transfigurarea omului este aici înţeleasă şi transmisă ca o realitate obiectivă bine definită, în acord cu învăţătura ortodoxă; ceea ce ni se arată nu este o interpretare individuală, nici o concepţie abstractă, mai mult sau mai puţin deteriorată, ci un adevăr propovăduit de Biserică” (Leonid Uspenski, Teologia icoanei, p.126). Iar adevărul în creştinism este o Persoană, el se trăieşte. Icoana nu poate fi socotită ca fiind frumoasă sau urâtă. Ea nu expune chipurile naturale, în culori realiste, pentru că în felul acesta nu ar putea acoperi sensul icoanei ortodoxe. Ea reprezintă mult mai mult decât redarea unei frumuseţi fizice. Frumuseţea ei este puritatea spirituală, frumuseţea interioară care nu poate fi redată în culori naturale. Atunci când Hristos S-a schimbat la faţă pe muntele Tabor, faţa îi strălucea “mai puternic decât soarele”. Apostolul spune aceasta pentru că strălucirea slavei nu poate fi asemănată cu o strălucire firească. Lumina soarelui este doar o imagine care deşi este cea mai puternică lumină naturală nu poate fi comparată cu strălucirea slavei dumnezeieşti. Iar dacă lumina soarelui nu poate fi reprezentată prin culori naturale, cu atât mai puţin lumina ce străluceşte “mai tare decât soarele”.

Sfinţii Părinţi dau mărturie despre o lumină lăuntrică ce iluminează chipurile sfinţilor în anumite momente aşa cum strălucea faţa lui Moise când cobora de pe muntele Sinai (Ieşire XXXIV, 30).

În icoană, această lumină este reprezentată prin aureola ce le înconjoară capul. Iată ce spunea Motovilov despre transfigurarea Sfântului Serafim de Sarov: “Închipuiţi-vă că vedeţi chipul unui om care vă vorbeşte în mijlocul unui soare ale cărui raze strălucesc intens, la ora amiezei”. Dacă această lumină este imposibil de descris în cuvinte omeneşti, ci doar asemănată soarelui, în icoană ea nu se poate reprezenta decât asemenea discului solar care învăluie chipul sfântului şi nu printr-o cunună sau un disc care se poate afla deasupra creştetului capului. “Aureola nu este o alegorie, ci expresia simbolică a unei realităţi autentice şi concrete” (L.Uspenski, Teologia icoanei, p.121).

Deteriorarea imaginii şi a înţelegerii icoanei s-a produs şi se produce încă în perioada contemporană datorită alterării unei conştiinţe clare a Bisericii. Aceasta se produce în anumite cercuri ortodoxe cu bune intenţii, dar cu idei progresiste, care sfidează canoanele. În concepţia acestora, icoanele ortodoxe autentice aparţin unei epoci de mult apuse, pe care o reflectă, iar alături de acestea se pot ivi şi altele, menite să reflecte epoci de mai mare progres. Dar aceste epoci înnoitoare nu cunosc decât progres material sau tehnologic. Înălţimea şi autoritatea vieţii spirituale trebuie căutate în perioada în care teologia ortodoxă şi spiritualitatea ei au atins treapta cea mai înaltă a strălucirii.

Icoana nu poate fi “învechită” - adică piesă de muzeu ce aparţine veacurilor trecute - ci este veşnic actuală, veşnic aceeaşi, pentru că neschimbătoare este teologia ei, religia creştină ortodoxă, Biserica şi Hristos-Dumnezeu, capul ei. Pentru că, după cuvintele psalmistului, “la Dumnezeu nu este schimbare, nici umbră de mutare”.

“Icoana este veşnic actuală, veşnic aceeaşi, pentru că neschimbătoare este teologia ei.”

Pe lângă aceste idei înnoitoare menite a schimba ceea ce nu trebuie să exprime schimbare, ci statornicie în adevăr, au apărut bune intenţii izvorâte dintr-un pietism care ignoră conştiinţa Bisericii, a canoanelor şi a Sfintei Tradiţii. Suntem martori ai unei invazii de “icoane” viu colorate, cu trăsături “drăgălaşe”, cu mari influenţe apusene şi cu elemente răsăritene, adevăraţi hibrizi meniţi să spargă canoanele. Acestea sunt apreciate de unii creştini ortodocşi chiar în detrimentul icoanelor canonice. Şi acelaşi lucru se întâmplă sub ochii noştri cu un alt mijloc de propovăduire a adevărului: muzica bisericească. Această muzică tradiţională, de o frumuseţe inegalabilă, a fost aproape uitată, iar în locul ei, prin intermediul unor grupuri pietiste, este promovată o invazie de cântece “pioase” demne de toată compasiunea. ªi să nu uităm că acestea sunt susţinute în defavoarea muzicii bisericeşti tradiţionale. Greşeala sau, mai bine zis, vina constă în ignoranţă şi în neascultare faţă de Biserică, de ierarhia bisericească, de Dumnezeu.

Ar fi bine ca aceşti creştini să ia aminte la cuvintele lui Dumnezeu către Saul, rostite prin judecătorul Samuel: “Ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor. Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli” (1 Regi XV, 22-23).

Iar Sfânta Tradiţie prin glasul autorizat al Sfinţilor Părinţi ne spune, referitor la cinstirea icoanelor: “Să nu depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri”.

Amin.

Comentarii

comments powered by Disqus